Mai trebuie explicat faptul următor: Toma a pipăit coasta Mântuitorului şi rănile produse de suliţa ostaşului şi a văzut şi urmele cuielor. Dar va zice poate cineva: Cum se vedeau semnele stricăciunii în trupul nestricăcios? Căci urmele găurilor făcute în mâini şi în coastă, ca şi urmele rănilor şi înţepăturilor produse prin fier sunt o dovadă a stricăciunii trupeşti, deşi faptul că trupul lui Hristos a fost replăsmuit întru nestricăciune ne obligă să-l vedem dezbrăcat de urmele stricăciunii şi de stricăciunea însăşi. Căci, oare de şchioapătă cineva, va şchiopăta şi după înviere? Iar dacă cineva şi-a pierdut un ochi în viaţa aceasta, va învia lipsit de vedere? Căci cum, va zice acela, am lepădat stricăciunea, dacă urmările ei se păstrează şi stăpânesc mai departe mădularele noastre? Cred că problema aceasta nu trebuie lăsată necercetată. La îndoielile acestea răspundem, pe cât se poate, că în starea înviată nu va mai rămâne în noi nici o rămăşiţă de stricăciune, ci, precum a spus înţeleptul Pavel despre trupul acesta: „Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere” (I Cor. 15, 43). Dar ce poate fi învierea trupului acesta întru putere şi slavă, dacă nu lepădarea a toată slăbiciunea şi necinstea, din stricăciune şi patimi, şi întoarcerea la starea de la început? Căci trupul omenesc s-a făcut pentru moarte şi stricăciune. Iar, deoarece Toma a cerut şi această dovadă spre a se încredinţa, în mod necesar Domnul nostru Iisus Hristos, nelăsând nici un motiv puţinătăţii în credinţă, I se arată aşa cum a cerut să-L vadă. Chiar când S-a înălţat la ceruri şi a făcut cunoscut înţelesul tainei Sale Puterilor, Începătoriilor şi Stăpâniilor de sus şi căpeteniilor cetelor îngereşti, li S-a arătat în acelaşi fel, ca ele să creadă că Însuşi Cuvântul ce era din Tatăl şi în Tatăl S-a făcut cu adevărat Om pentru noi şi să ştie că atâta grijă are de făpturile Sale, încât a şi murit pentru mântuirea lor.

Pentru a face şi mai clar ascultătorilor înţelesul cuvântului, voi arăta cele spuse prin glasul lui Isaia despre acestea. El zice: „Cine este Acesta care vine din Edom, cu roşeala hainelor Lui din Bosra?” (Is. 63, 1). Cei ce strigă acestea, adică: „Cine este Acesta care vine din Edom?” adică de pe pământ, sunt Îngerii şi Puterile spirituale, căci se minunează de Domnul Care Se înalţă la ceruri. Şi, văzându-L înroşit de sângele propriu, zic către El, încă neînţelegând taina: „Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui ce calcă în teasc” (Is. 63, 2)? Căci ei aseamănă culoarea sângelui cu vinul cel nou din strugurii de curând călcaţi. Şi ce zice către ei Hristos? Întâi, ca să fie cunoscut că este Dumnezeu după fire, spune: „Eu grăiesc, zice, dreptatea” (Is. 63, 1), spunând „grăiesc,” în loc de „învăţ”. Iar Cel ce învaţă dreptatea trebuie să fie Dătătorul Legii, deci Dumnezeu. Apoi îngerii zic către El, când Hristos le arată urmele cuielor: „De unde ai rănile acestea la mâini” (Zah. 13, 6)? iar Domnul le răspunde: „Am fost lovit în casa prietenilor Mei” (Zah. 13, 6). Căci casa iubită era Israel, care a rănit pe Domnul cu cuie şi cu suliţă. Pentru că îndrăznelile ostaşilor trebuie, cu dreptate, puse pe seama iudeilor, căci ei L-au adus pe Domnul la moarte. Deci, când a dorit să-i convingă pe Sfinţii Îngeri că S-a făcut Om cu adevărat, că a răbdat moartea pentru noi şi a înviat din morţi, Hristos nu S-a folosit numai de cuvinte, ci le-a arătat şi semnele pătimirii. Ce e de mirare în faptul că, voind să elibereze de necredinţă pe fericitul Toma, i-a arătat semnele cuielor, ca să fie văzute de el spre folosul tuturor, pentru ca noi să credem cu adevărat că taina Învierii s-a împlinit, nefiind înviat alt trup, ci cel care suferise moartea? (Sfântul Chiril al Alexandriei)

Categories: Articole