Vechiul Testament

Cartea Facerii ne spune că „la început a făcut Dumnezeu cerul si pământul. Şi pământul era neîntocmit și gol […] și Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor”. Această purtare deasupra apelor poate fi înţeleasă ca un pelerinaj în care Însuşi Duhul Sfânt Se angajează, străbătând pământul, apele şi întreg cosmosul, pentru a imprima în ele energiile divine şi raţiunile seminale ale vieţii (conform teologiei maximiene şi palamite), tot aşa cum o cloşcă îşi învăluie cu aripile sale puişorii abia născuţi.

După ce toate au fost gata, Dumnezeu a făcut pe om, după chipul şi după asemănarea Sa, iar apoi, numaidecât l-a luat pe acesta într-un pelerinaj cosmic, şi în această călătorie fiindu-i alăturea, i-a prezentat acestuia toată creaţia. Acesta este un pelerinaj al cunoaşterii Creaţiei de către om, dar şi unul în care însăşi Creaţia îl recunoaşte pe om ca „preot” al ei şi „iconom înțelept”. Dorind Dumnezeu să-i găsească omului ajutor de potriva lui, El porunceşte tuturor fiarelor pământului să treacă prin faţa lui Adam, pentru ca el să le dea nume şi să-şi aleagă ajutorul. Numai că Adam nu şi l-a găsit şi, Dumnezeu făcându-i-o pe Eva, i-a adus-o înainte. Această aducere-înainte reprezintă pelerinajul mistic al orientării femeii către bărbatul ei, precum şi al recunoasterii de către bărbat a femeii sale. Plecarea tânărului din casa părintească [sau zburătăcirea] spre a-şi întemeia o familie, este chiar reactualizarea acestui momentului primordial, căci scris este: va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amândoi un trup”. Dar Adam şi Eva, aşezaţi fiind în Eden, au nesocotit porunca Domnului, să nu mănânce din pomul cunoștiinței binelui și răului şi, astfel, nepostirea de păcat și rodul vrednic de dorit i-au făcut pe ei, din pelerini către pomul vieţii, pribegi în țara păcatului, pentru ca mai apoi ei să se întoarcă în lutul din care au fost zidiți.

Pelerini sunt şi Noe şi Avraam, călătoria primului fiind un pelerinaj al izbăvirii de mânia dreptății lui Dumnezent, iar a celui de-al doilea fiind pelerinjul chemării și al binecuvântări.

Pelerini sunt şi profeţii, care au parcurs traseul pelerinajului în căutarea unui sens şi a unei persoane care să izbăvească poporul ales. În paralel cu aceştia, tot în căutarea unui sens au peregrinat şi pseudo-profeţii din lumea păgână, ei căutându-L pe Dumnezeu instinctiv. Despre ei se zice că au fost “creştinii de dinainte de Hristos”.

Noul Testament

Cel care reprezintă puntea de legătură între Vechiul şi Noul Testament este loan Botezătorul, iar rostul “pelerinajului” său a fost acela de a găti calea Domnului. Maica Domnului şi-a îndeplinit şi ea misiunea de a fi Născătoare de Dumnezeu, ea angajându-se în pelerinajul slujirii şi al ascultării, zicând: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

Însă arhetipul pelerinului este Mântuitorul lisus Hristos, Cel care a lăsat sânurile Tatălui pentru a-şi impropria firea umană. Chiar El spune despre Sine că este trimis de Tatăl şi că El a venit în numele Tatălui Său. Dar pelerinajul Mântuitorului Hristos nu se opreşte aici pe pământ, ci înviind El, lasă lumea şi se duce la Tatăl şi această călătorie a Sa, cu dublu sens (dinspre şi spre Cer) este pelerinajul  Întrupării Fiului şi al Mântuirii neamului omenesc. Trebuie spus că pelerinajul Pelerinului Absolut, care este Domnul Hristos, a generat pelerinajul întregului neam omenesc către Dumnezeu.

Sfinţii Apostoli, în baza mandatului hristic de învățare a tuturor neamurilor, îşi asumă, la rândul lor, pelerinajul catehizator şi evanghelizator, ajutaţi fiind de cei 72 de ucenici, precum şi de cei 7 diaconi. (Mirel Bănică)

Categories: Articole