Menu Home

Legea s-a dat prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos

Evanghelia ce s-a citit la Sfintele Paști cuprinde toată taina cea mare a nașterii celei fără de ani din Tatăl a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu și rânduiala cea dumnezeiască și negrăită a întrupării lui Iisus din Sfânta Fecioară.

„La început era Cuvântul“. (Ioan 1, 1)

Prin cuvintele „la început“, Evanghelistul Ioan a arătat începutul cel fără de început, adică pe Dumnezeu Tatăl, iar prin cuvântul „era“ arată că n-a fost niciodată o vreme în care Fiul lui Dumnezeu să nu fi fost, ci că din veac El s-a născut din Tatăl și că împreună cu Tatăl El este din veac. Precum nu s-a văzut vreodată raza de soare fără lumina soarelui, tot așa nici Fiul n-a fost vreo- dată fără de Tatăl, ci împreună într-aceeași dată Tată și împreună într-aceeași dată Fiu, precum și raza și lumina sunt împreună în același timp rază și împreună în același timp lumină. Iisus însuși mărturisește despre Sine, zicând: „Ca să cunoașteți și să credeți că Tatăl este întru Mine și Eu întru El.” (Ioan 14, 11)

Și pentru ce a numit evanghelistul pe Fiul lui Dumnezeu „Cuvânt“ și nu „Fiu“, zicând: „La început era Cuvântul“? L-a numit „Cuvânt“ și nu „Fiu“, ca nu cumva, auzind cineva vorbindu-se de „Fiu“ să se gândească omenește și să creadă că aici se întâmplă tot așa ca și la nașterea fiilor oamenilor. Asemănare are Fiul lui Dumnezeu mai degrabă cu cuvântul minții omenești. Din mintea noastră, fără de patimă și fără mijlocirea vremii iese cuvântul: din Dumnezeu și Tatăl fără de patimă și mai presus de vreme se naște Fiul. Cuvântul minții, în gura noastră, se face grăitor; Fiul lui Dumnezeu, în pântecele Fecioarei, trup s-a făcut. Cuvântul grăitor se aude și se serie; Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, s-a auzit, s-a văzut și cunoscut s-a făcut. Pentru aceasta „Cuvânt“ a numit evanghelistul pe Fiul, ca să arate nașterea cea adevărată din Tatăl, să binevestească despre ființa Fiului, să arate unirea cea mai presus de vreme a Fiului cu Tatăl și să pregătească sufletele ascultătorilor pentru dumnezeiasca învățătură a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Deci, prin aceste cuvinte: „La început era Cuvântul“, înțelepțitul de Dumnezeu evanghelist, învățându-ne pe noi aceste mântuitoare învățături, continuă zicând:

„Și Cuvântul era la Dumnezeu“. (Ioan 1, 1)

Prin aceste” cuvinte ne arată deosebirea feței Fiului de aceea a Tatălui, învățându-ne că altul este Tatăl și altul este Fiul după ipostas, deși sunt una după ființă și fire. Să se rușineze, dar, ereticii care tăgăduiesc cele trei fețe ale Preasfintei Treimi, spunând că numai una este fața Dumnezeirii, care se arată uneori ca Tatăl, alte ori ca Fiul, și alte ori ca Duhul Sfânt, pentru că zicând evanghelistul „Cuvântul era la Dumnezeu“, a arătat lămurit cele două fețe: Pe a Fiului prin cuvintele: „Cuvântul era“ și pe a Tatălui prin cuvintele: „era la Dumnezeu“. Și pentru că până acum a amintit de două ori de „Cuvântul“, fără ca să arate însă cine este acesta, a adăugat îndată:

„Și Dumnezeu era Cuvântul“, (Ioan 1, 1)

ca să ne încredințeze că „Cuvântul“, despre Care el vorbește, este Dumnezeu. Cu aceste cuvinte el a pus în inimile credincioșilor temelia cea dintâi a dreptslăvitoarei credințe și a astupat gura cea hulitoare a ereticilor, care zic că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu. Iar pentru ca să întipărească și mai mult în cugetele noastre această cerească învățătură și să sădească această dumnezeiască credință în adâncul sufletelor noastre, repetând cuvântul, evanghelistul zice iarăși:

„Acesta era la început la Dumnezeu“. (Ioan 1, 2)

„Cuvântul“, cu alte cuvinte Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, „Acesta era la început la Dumnezeu“, adică din veac și împreună pururea vecuitor. „Era la Dumnezeu“ nu cu chip supus, precum sunt cei zidiți, ci ca Cel ce are stăpânire peste toată zidirea. „Era la Dumnezeu“, nu ca un sfânt sau ca un înger, care primește în dar, de la Dumnezeu, stăpânirea și puterea, ci ca Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu după fire, având stăpânirea și atotputernicia ca și Tatăl Său, după cum ni se arată prin cuvintele ce urmează:

„Toate printr-Însul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, ce s-a făcut”. (Ioan 1, 3)

Iată, iubiți creștini, cât este de mare stăpânirea și puterea Fiului lui Dumnezeu! „Toate“, adică cerul și pământul și marea; „Toate“, adică îngereștile orânduiri, câte sunt mai presus de cer: scaunele, heruvimii și serafimii; începătoriile, arhanghelii și îngerii. „Toate“ câte sunt văzute și nevăzute s-au făcut prin Însuși Fiul lui Dumnezeu. Dar auzind cuvintele „printr-Însul s-au făcut“ să nu înțelegeți că Dumnezeu Tatăl a folosit pe Fiul Său, la facerea lumii, ca stăpânul pe slugă, sau ca meșterul pe ucenic.

După cuvintele „Toate printr-Însul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut“, evanghelistul a adăugat și cuvintele: „ce s-a făcut“, ca să nu socotim cumva că și Duhul cel Sfânt s-a făcut prin Fiul și deci că Duhul Sfânt ar fi și El făcut și zidit, ca celelalte făpturi. Prea Sfântul este nezidit și nefăcut. El este Dumnezeu după fire, purcezând din Tatăl, și împreună Ziditor cu Tatăl și cu Fiul, după cum grăiește psalmistul: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor” (Psalm 32, 6). După ce, prin aceste cuvinte, dumnezeiescul evanghelist ne-a arătat pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu atotputernic și Făcător al tuturor făpturilor, el ne înfățișează mai departe chipul Dumnezeirii lui Hristos, spunând:

„Întru Dânsul viața era, și viața era lumina oamenilor”. (Ioan 1, 4)

Ne arată, deci, că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, fiind dintru început Făcător de viață și Izvor al vieții și Viața însăși, este dătător de viață al tuturor celor vii. Moise, descriind zidirea trupului omenesc de către Dumnezeu, zice: „Și a suflat Dumnezeu în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2, 7), adică omul s-a făcut viu și însuflețit, ceea ce înseamnă că prin insuflarea lui Dumnezeu omul a luat suflet cuvântător, dătător și de cuvânt și de viață. Această viață „era lumina oamenilor”, pentru că numai sufletul are partea cea cuvântătoare, iar cu- – vântul este lumina, care povățuiește și luminează pe om spre înțelegerea binelui și a răului. Iată, dar, cum viața este lumina oamenilor. Dar „Viața” mai este Însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care a zis despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25), pentru că, înviind din morți, a înviat firea cea căzută în păcat a oamenilor și a dăruit omului viața cea veșnică. Dar acest Fiu al lui Dumnezeu este și „lumina oamenilor”, după cum El însuși zice: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), adeverind că este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume”. De aceea, evanghelistul povestește, în continuare, cum lucrează lumina aceasta, zicând:

„Și lumina în întuneric luminează și întunericul pe dânsa nu o a cuprins”. (Ioan 1, 5)

Dar care este întunericul acesta? Păcatul se numește întuneric, fiindcă întunecă mintea omului și-i răpește lumina cuvântului dumnezeiesc. În acest întuneric al păcatului erau oamenii căzuți, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, după cum ne spune și Apostolul Pavel, zicând: „Pentru că erați odinioară în întuneric, iar acum lumină în Domnul“ (Efeseni 5, 8). Iar când a binevoit Dumnezeu să trimită pe Cel Unul-Născut Fiul Său în lume, „norodul cel ce ședea întru întuneric a văzut lumină mare“(Matei 4, 16), lumina adevăratei cunoștințe de Dumnezeu, lumina dreptei credințe, lumina faptelor nefățarnice. Această lumină până astăzi luminează prin cuvintele Evangheliei, în întunericul inimilor noastre. „Și întunericul pe dânsa nu o a cuprins“, adică, întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa neputințele noastre și s-a făcut întru toate asemenea nouă, „ispitit întru toate, după asemănare,afară de păcat“ (Evrei 4, 15). Întunericul, adică păcatul, n-a cuprins și n-a putut să se atingă de lumină, adică de Hristos, „Care n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui“ (I Petru 2, 22; Isaia 53, 9). Deci, învățând acestea despre Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, evanghelistul aduce mai departe cuvântul despre întruparea lui Hristos, astfel:

„Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui Ioan“; (Ioan 1, 6)

“Evanghelistul l-a numit pe Ioan „om trimis de la Dumnezeu“. Mare este vrednicia aceasta de „om trimis de la Dumnezeu“! De aceea cuvântul lui este vrednic de crezare și învățătura lui este adevărată, iar viața lui este sfântă. Numele lui ne arată harul pe care l-a luat de la Dumnezeu, pentru că „“, aceasta înseamnă în limba evreească, adică „plin de har“. Dar pentru ce a fost trimis Ioan?

„Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească de lumină, ca toți să crează prin el“. (Ioan 1, 7)

Ioan a venit din pustie în cetăți și în orașe ca să mărturisească despre lumină, adică despre Fiul lui Dumnezeu. Dar ce trebuință avea Stăpânul și Făcătorul tuturor de mărturia supusului Său ? Iisus Hristos era Dumnezeu și Om. Pentru aceasta, taina cea mare și neînțeleasă a întrupării Lui avea trebuință de mărturie, nu numai cerească, ci și pământească. Îngerii, din cer, au mărturisit despre Dumnezeirea Lui, aducând Sfintei Fecioare bunele vestiri ale zămislirii, arătându-se și vorbind cu Iosif, pogorându-se ca o oaste de mult număr asupra peșterii din Betleem, poruncind păstorilor, povățuind prin stea pe magi, slujind lui Iisus Hristos și binevestind mironosițelor Învierea Lui. Dumnezeu Tatăl a mărturisit, din cer, despre Dumnezeirea Lui, la apa lordanului, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit“(Matei 3, 17), ca și în muntele Taborului când a strigat, cu glas luminat: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să ascultați“(Matei 17, 5) Au mărturisit pentru puterea Dumnezeirii Lui cele patru stihii: pământul, cutremurându-se și deschizându-se; marea, ca și cum ar fi fost uscată, când a umblat pe ea; aerul, prin oprirea vânturilor; focul, prin întunecarea soarelui. Până și demonii au mărturisit despre Dumnezeirea lui Iisus, strigând și grăind: „Ce este nouă și Ție Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Cel prea înalt“? (Matei 8, 29) Era trebuință deci și de mărturia oamenilor, fiindcă Iisus era nu numai Dumnezeu, ci și om. De aceea au mărturisit despre Dânsul toți proorocii; au mărturisit bolnavii prin tămăduire, îndrăciții prin izbăvire și morții prin învierea lor; dar Înainte Mergătorul a mărturisit mai mult decât toți oamenii despre Hristos. Zămislindu-se din mamă bătrână și stearpă, s-a închinat lui Hristos, săltând în pântecele maicii sale; L-a arătat pe Iisus cu degetul, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 36); a botezat botezul pocăinței, al pregătirii credinței în Cel ce avea să vină după dânsul, adică în Hristos Iisus; a propovăduit cum a văzut cerurile deschizându-se și Duhul cel Sfânt pogorându-se peste Iisus. A mărturisit și prin cuvânt și prin tot chipul, despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos, pentru ca toți, prin mărturia lui, să creadă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Deci,acestea învățându-ne pe noi grăitorul de Dumnezeu evanghelist, ne arată apoi, mai departe, părerea ce o aveau unii despre Ioan, zicând:

„Nu era el lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină“. (Ioan 1, 8)

Mulți dintre cei care știau minunea Zămislirii și nașterii lui Ioan, minunându-se de viața lui îngerească, credeau că el este Mesia cel așteptat. De aceea evanghelistul smulge, această părere din rădăcină, învățând cu mare glas: că lumina ce se aștepta, adică Hristos, nu era Ioan, ci el era trimis ca să mărturisească despre Hristos, Care

„Era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“. (Ioan 1, 9)

Și îngerii luminează pe oameni, cum au luminat pe Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, pe Iosif, logodnicul Fecioarei și pe mulți alții, care au fost luminați de îngeri. Și oamenii luminează pe alți oameni, precum a luminat Petru pe Corneliu și ceilalți Apostoli pe toți cei ce au crezut. Și îngerii și oamenii, rânduiți să învețe pe oameni, îi luminează, luând luminile lor de la Dumnezeu, ca să le dea la alții; însă „Lumina cea adevărată“, adică Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, neluând de la nimeni, ci din Sine însuși având lumina, luminează ca un Ziditor, semănând în noi puterile prin care ne facem cuvântători, înțelepți și cinstitori de Dumnezeu. Dacă Fiul lui Dumnezeu „luminează pe tot omul ce vine în lume“, cum au rămas neluminați atâția oameni? După cum soarele își întinde razele strălucitoare peste toți, dar nu toți se luminează, pentru că orbii rămân neluminați, neputând să vadă lumina, tot așa și Dumnezeu varsă peste toți harul Său mântuitor, dar nu toți se fac binecinstitori, pentru că cei vicleni se întorc de la luminarea Lui; și precum plugarul aruncă sămânța în toate părțile țarinii, dar ea rodește numai acolo unde pământul este bun, tot așa și Dumnezeu seamănă în orice om semințele cunoștinței și ale adevărului, dar numai în aceia își dau roada lor, care au inima curată. Acestea ni le arată mai departe Sfântul evanghelist, prin cuvintele:

„În lume era, și lumea printr-Însul s-a făcut, și lumea pe Dânsul nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai Săi pe Dânsul nu L-au primit“. (Ioan 1, 10-11)

După cum lumina soarelui este peste toată fața pământului, dar orbii nu o văd pe dânsa, tot așa nu toată lumea L-a cunoscut pe Hristos. Iisus era în lume, din veac, ca Dumnezeu nemărginit și ca Cel ce este pretutindenea. Hristos, ca Dumnezeu,era în lume dintru început, pentru că printr-Însul s-a făcut lumea, în care a venit apoi ca om, când s-a întrupat din Sfânta Fecioară, s-a născut și cu oamenii laolaltă a viețuit. Prin cuvintele „în lume era și lumea printr-Însul s-a făcut“, se înțelege toată zidirea, după cum ne arată însăși Sfânta Scriptură prin aceste cuvinte: „Că nu s-a lipsit atotputernică mâna Ta, care a și zidit lumea din materie fără de chip“ (Înț. Solomon 11, 17). Prin cuvintele „și lumea pe Dânsul nu L-a cunoscut“, se înțeleg oamenii, însă nu toți, pentru că și mai înainte de a se întrupa Fiul lui Dumnezeu, drepții și sfinții bărbați au cunoscut taina întrupării Lui. De aceea Domnul nostru a zis despre Avraam: „Avraam, tatăl vostru, se veselea ca să vadă ziua Mea, și a văzut și s-a bucurat“ (Ioan 8, 56), iar despre David, a zis: „Dar cum David, cu duhul îl numește pe El Domn, zicând: Zis-a Domnul Domnului meu, șezi de-a dreapta Mea?“ (Luca 20, 42) Asemenea și proorocii, de la Samuil, pe rând, toți au vestit, cu mult înainte, întruparea Domnului. „Ai Săi“ sunt socotiți toți oamenii, fiindcă toți sunt zidirea lui Dumnezeu, dar mai mult iudeii se socotesc ai Săi, fiindcă din neamul lor este Hristos, după trup. și fiindcă mulți și din iudei și din alte neamuri L-au primit, crezând întru numele Lui.

„Iar câți L-au primit pe Dânsul, le-a dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Lui“ (Ioan 1, 12)

Cuvântul „câți“ ne spune că ori israeliteni, ori elini, ori barbari, ori robi, ori slobozi, oameni din orice neam, de orice vârstă și din orice dregătorie și stare, care L-au primit pe Hristos, ca pe un Dumnezeu, și au crezut că EI este Mântuitorul lumii, „le-a dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Omul, după păcatul lui Adam, a ajuns păcătos și vrăjmaș al lui Dumnezeu și numai moartea Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu a împăcat pe om cu Dumnezeu, căci sângele și apa, care au ieșit din coasta Mântuitorului Hristos, au sfințit pe om și l-au făcut fiu al lui Dumnezeu. Cei ce au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, dar n-au primit dumnezeiescul Botez, nu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru credința lor însă în Hristos au puterea și dreptul să se facă fii ai lui Dumnezeu numai atunci când, spălându-se prin dumnezeescul Botez de păcatul strămoșesc, se vor învrednici să se unească cu Iisus Hristos, căci „câți în Hristos v-ați botezat“, spune Sfântul Apostol Pavel, „în Hristos v-ați îmbrăcat“ (Galateni 3, 27). Iar pentru ca să nu socotim cumva că prin cuvântul „fii“ s-ar putea înțelege o naștere trupească, evanghelistul adaugă:

Care nu din sânge, nici din voie trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut“. (Ioan 1, 13)

“Acești fii nu s-au născut deci trupește, cum se nasc oamenii din oameni, ci s-au născut de la Dumnezeu prin credință și prin harul dumnezeiescului Botez. Nașterea acestor fii nu este trupească și omenească, ci duhovnicească și dumnezeiască. Când Petru a crezut, a auzit de la Domnul: „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că trupul și sângele nu ți-au descoperit ție, ci Tatăl Meu cel din ceruri“ (Matei 16, 17). Pentru aceasta ne învață Sfânta Evanghelie în continuare, zicând:

„Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi și am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”. (Ioan 1, 14)

„Cuvântul trup S-a făcut”, adică Cel Unul-Născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, iar cei ce au crezut într-Însul s-au învrednicit să se facă fii ai lui Dumnezeu. „Cuvântul trup S-a făcut” ne arată că nu numai cu sufletul omenesc, ci și cu trupul S-a unit Fiul lui Dumnezeu, smerindu-Se nemăsurat. De obicei, Sfânta Scriptură înțelege prin trup pe om, când zice: „Către Tine tot trupul va veni” (Psalm 64, 2), sau „Să binecuvânteze tot trupul mântuirea lui Dumnezeu” (Psalm 144, 21). Aceste graiuri arată că prin trup se înțelege întreg omul, cu sufletul și trupul. Deci, „Cuvântul trup S-a făcut”, căci rămânând neschimbat S-a unit cu firea cea omenească; fiind Dumnezeu desăvârșit, S-a făcut și om desăvârșit, având cele două firi, atât pe cea dumnezeiască, cât și pe cea omenească, într-un singur ipostas, neschimbate și neamestecate, întrucât nici Dumnezeirea nu s-a prefăcut în omenire și nici omenirea în Dumnezeire. Acest înțeles curat îl arată, când ți zice: „Și cuvântul trup s-a făcut și s-a sălășluit între noi“, Deci altul este cel ce s-a sălășluit, adică Dumnezeirea, și altul este sălașul, adică firea cea omenească. Dar, ce să înțelegem prin cuvintele: „Plin de har și adevăr“? Ceea ce a înțeles însuși evanghelistul când a mărturisit:

„Și am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl“. (Ioan 1, 14)

Când a văzut Evanghelistul Ioan slava lui Iisus Hristos și a cunoscut că slava Lui nu era ca slava sfinților, ci, fără îndoială, o „slavă ca Unuia-Născut din Tatăl“? Ne-o spune Sfântul Apostol Petru, atunci când zice: „Că nu urmând basmelor celor meșteșugite, am spus vouă puterea și venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci singur văzător fiind slavei aceleia. Că au luat de la Dumnezeu Tatăl cinste și slavă, grai ca acesta venind către Dânsul de la Slava cea cu mare cuviință: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“. Și acest glas noi l-am auzit din cer pogorându-se, fiind cu Dânsul în muntele cel sfânt“ (II Petru 1, 16-18). Deci atunci, de față fiind, a văzut și Evanghelistul Ioan slava Lui, când Domnul s-a schimbat la față în muntele Taborului, când fața Lui a strălucit ca soarele, când hainele Lui s-au făcut albe ca lumina, când Moise și Ilie au stat înaintea Lui, cu toată smerenia, și când Tatăl din cer a mărturisit; „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“ (Matei 17, 5). A mai văzut slava Lui când a văzut stihiile supunându-I-se, demonii izgonindu-se, îngerii slujindu-L, bolnavii tămăduindu-se și morții sculându-se. În vremea Patimilor, când a stătut lângă crucea Domnului, el a văzut slava Lui, când soarele s-a întunecat, catapeteasma Templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, mormânturile s-au deschis și morții au înviat. A văzut slava lui Hristos când a venit la mormânt, mai înainte decât Petru. Iar când L-a văzut pe Iisus înviat din morți și pe Toma pipăindu-l mâinile și coasta, a cunoscut că această slavă nu era o slavă omenească, ci slava Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, El a și mărturisit din toată inima zicând: „Și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl“. Deși era de ajuns această mărturie, el nu se mulțumește numai cu ea, ci aduce și mărturia lui Ioan Botezătorul, zicând:

„Ioan mărturisea despre Dânsul și striga zicând: Acesta era despre Care am grăit: Cel care vine după mine, mai înaintea mea a fost; pentru că mai întâi decât mine era“. (Ioan 1, 15)

Hristos, ca Dumnezeu, este și mai înainte și mai întâi decât Ioan, iar ca om este după dânsul, fiindcă s-a născut cu șase luni în urma lui. Cu adevărat minunată este mărturia Înainte Mergătorului și este la fel cu a evanghelistului, adeverind că Hristos este Dumnezeu și Om. Și aducând evanghelistul aceste două mărturii, pe a sa și „pe a Sfântului Ioan Botezătorul, se întoarce iarăși la menirea Cuvântului, zicând:

„Și din plinătatea Lui noi toți am luat și har peste har“; (Ioan 1, 16)

Iisus Hristos avea plinătatea harului și adevărului, și din plinătatea aceasta, adică din izvorul cel prea desăvârșit și pururea curgător al dumnezeieștilor haruri, noi toți, cei ce am crezut într-Însul, am luat dumnezeieștile haruri. Pe lingă aceasta am luat „Și har peste har“, adică peste harul pe care l-am pierdut prin păcatul strămoșesc, am luat harul Mântuitorului, care ne-a adus nouă din nou înfierea, primind harul Evangheliei, al Legii celei noi, în locul vechii Legi. Și iată cum evanghelistul ne arată și pricina pentru care harul Evangheliei covârșește harul Legii vechi:

„Pentru că Legea s-a dat prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos“. (Ioan 1, 17)

Și legea lui Moise a fost har, fiindcă și pe aceasta Dumnezeu a dat-o oamenilor, din a Sa iubire, pentru povățuirea faptelor bune. și pentru pregătirea primirii Evangheliei; ea a fost însă un har vremelnic. Evanghelia este har fiindcă a dat-o Mântuitorul lumii, din a Sa multă milă; ea este însă un har adevărat și veșnic. Este har Legea lui Moise, dar nu desăvârșit, neputând să mântuiască pe cei ce vin la dânsa. Este har Evanghelia, însă un har cu totul desăvârșit, care mântuiește pe cei ce cred, așa cum ne-o spune Însuși Domnul, când zice: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui“ (Marcu 16, 16). De aceea în locul harului vremelnic, care nu putea să mântuiască,și care s-a dat prin om, am primit Evanghelia, harul cel adevărat, cel desăvârșit și mântuitor, care ni s-a dăruit nouă prin Însuși Stăpânul tuturor și Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut