Născut, se pare, la 295, probabil în Alexandria, s-a declarat împotriva ereziei ariene încă de la începutul ei, alături de arhiepiscopul său, Alexandru al Alexandriei, pe care l-a însoțit ca diacon-secretar la Sinodul ecumenic de la Niceea. Ajuns, după moartea lui Alexandru, Arhi- episcop al Alexandriei (328), el a rămas «campionul viteaz al Niceii», închinînd apărării dumnezeirii lui lisus Hristos întreg «zelul său fierbinte şi curajul său de nebiruit». El îşi dădea seama că prin aceasta susținea învățătura despre Dumnezeu cel în Treime, sau cel personal şi iubitor, singurul care putea mântui pe oameni de păcat şi de moarte, prin faptul că Cel apărut în istorie sub numele de lisus Hristos este Însuşi Fiul Tatălui care a asumat umanitatea noastră pentru veci. El îşi dădea seama că fără această învățătură creştinismul cade într-una din formele filosofiei panteiste moştenite din antichitatea greacă şi îmbrăcate în termenii creştini, ca toate sistemele gnostice constituite în primele secole ale creştinismului, care reduceau toată realitatea la o unică esență desfăşurată în trepte temporale. Şi se poate spune că prin apărarea «deoființimii» Fiului cu Tatăl, sfântul Atanasie a pus capăt “pentru totdeauna încercărilor gnostice de panteizare a creştinismului şi de renunțare la eternitatea persoanei umane, deşi s-a folosit şi el de un termen al filosofiei elene pentru clarificarea adevărat creştină a relaţiei dintre Persoanele Sfintei Treimi, în acelaşi timp una în ființă şi deosebită ca Persoane. E termenul „usia” pe care el l-a folosit compunându-l cu particula „omo-„, spre apărarea lui Dumnezeu cel unic în esență, dar întreit în Persoane. Acestui sens al termenului „omousios” (deoființă), sfântul Atanasie i-a dat o largă întemeiere biblică. În aceasta stă marele lui merit. El distinge categoric între Dumnezeu cel în Treime şi creațiune. În lupta lui hotărită şi necurmată pentru afirmarea creştinismului în ceea ce are propriu, aşa cum e mărturisit în Evanghelia lui Hristos, sfântul Atanasie a avut de suferit mai multe condamnări de către sinoadele unui episcopat care, supunîndu-se împăraţilor din acea vreme câştigaţi de cîțiva arieni, adopta, din oportunism, forme mai mult sau mai puţin directe de arianism. Din aceeaşi cauză sfântul Atanasie a trebuit să sufere cinci îndepărtări din scaunul său şi tot atâtea exiluri. (D. Stăniloae)

Categories: Articole