Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor, la Conferința preoțească de toamnă  a anului 2022, din parte Protopopiatului Lehliu, referatul dedicat Marilor Părinți Isihaști a fost susținut de parohul parohiei Plevna.

Imnografia îi prezintă pe marii părinți isihaști comemorați de Biserica Ortodoxă Română în acest an, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama și Sf. Paisie de la Neamț, fără nicio urmă de emfază, ca fiind personalități exemplare, ce au luat în viața lor, foarte în serios parteneriatul îndumnezeitor al omului cu Dumnezeu, pe care l-au trăit în mod  eclezial, devenind astfel pilde vii și păstori ai Bisericii cu deplină autoritate duhovnicească:

Lumină lumii și mărturisitor al Luminii neînserate, păstor și învățător al Bisericii te-ai arătat, Sfinte Simeon. Prin suirea pe scara virtuților ai odrăslit rodul desăvârșitei iubiri de Hristos, din care izvorăști vrednică cuvântare de Dumnezeu. (Acatist)

Pe păstorul Tesalonicului cel preavrednic şi pe Luminătorul Bisericii cel prealuminat să-l lăudăm în cântări dumnezeieşti; căci s-a arătat lăcaş al luminii celei nepătrunse şi dăruieşte luminare şi har îmbelşugat tuturor. (Acatist)

Cum vom lăuda nevoințele tale, Cuvioase Părinte Paisie? Că ne minunăm de râvna ta în lucrarea faptelor bune; de tăria ta în osteneli; de răbdarea ta în privegheri de toată noaptea; de lacrimile tale cele de taină și de darul neîncetatei rugăciuni care se odihnea în inima ta. (Acatist)

În teologia exprimată dogmatic, liturgic și filocalic, vederea lui Dumnezeu în lumină, rod al rugăciunii neîncetate, are un rol fundamental. Lumina a fost considerată întotdeauna semn al prezenței lui Dumnezeu și mediu de manifestare a lucrărilor Lui. Pornind de la realitățile duhovnicești, Sfinții Părinți au experiat taina luminii ca fiind descoperitoare de adâncuri dumnezeiești, pe care le-au și transpus în mărturisire dogmatică, cinstire latreutică și arătarea căii de urmat întru sporirea duhovnicească.

Spre pildă, Sfântul Simeon Noul Teolog, rugându-se asiduu, era cercetat de multe ori de către Dumnezeu în lumină, atât în cultul public cât și în cel particular. Nu ascunde acest lucru ci își articulează pentru ceilalți creștini experiențele sale mistice, în dezvăluiri atât de personale, încât se înscrie cu putere multă în linia profetismului biblic și a răpirii până la al treilea cer a acelui fericit om în Hristos, accentuând necesitatea de a face mai întâi experiența lui Dumnezeu pentru a putea vorbi, „teologhisi”, credibil și eficient despre El.

„Odată, pe când se afla în picioare, adâncit într-o rugăciune preacurată, (Gheorghe, alias Simeon) iată ce văzu: În inteligența lui, aerul începu să iradieze. Fiind în chilie, i se păru că se află afară, în plină zi, deși era noapte, în la întâia veghe. De sus începu să strălucească parcă o lumină de auroră, care pe toate celelalte lucruri le eclipsa, și el văzu că nu mai este în casă. Într-un extaz total, cu întreaga sa inteligență, fixă lumina care îi apăruse. Ea creștea mereu, făcând să strălucească aerul tot mai mult, și se simți ieșit cu trup cu tot din rândul lucrurilor pământești. Cum această lumină continua să strălucească tot mai viu și venea deasupra lui, ca soarele dogoritor la amiază, observă că el însuși era în centrul luminii și deveni plin de bucurie și de lacrimi, din cauza dulceții care, atât de aproape, îi năpădea trupul întreg. El văzu cum lumina însăși se unea într-un chip dumnezeiesc cu carnea lui, și-i pătrundea membrele puțin câte puțin. Caracterul extraordinar al acestei viziuni îl îndepărta de la contemplația sa de mai înainte, și-l făcea să privească numai la cele ce se petreceau în chip cu totul neobișnuit înlăuntrul său. Văzu deci această lumină pătrunzând, treptat și întreagă, în tot trupul, în inimă și în măruntaie, și transformându-l numai în foc și lumină. Și precum se întâmplase mai înainte cu casa, tot așa acum, ea îl făcea să piardă conținutul formei, al apăsării, al aparențelor trupului său. Iar plânsul încetă. Un glas ieși din lumină și zise: „Așa vor fi transformați sfinții, care vor fi încă în viață când va suna trâmbița supremă și, întrați în această stare, vom fi ridicați, cum zice Pavel“!

Luând aminte de acești mai-mari ai noștri care au grăit și înfăptuit cuvântul lui Dumnezeu, sunt de remarcat câteva aspecte comune ale vieții lor duhovnicești, ce s-ar putea îngemăna în următoarea catenă: înzestrarea cu o capacitate intelectuală superioară, cultivată în școli– evlavie timpurie și căutarea asiduă a unui părinte duhovnicesc– racordarea dinamică la Sfânta Tradiție– moștenirea impresionantă lăsată Bisericii.

Înzestrarea cu o capacitate intelectuală superioară cultivată în școli

Din biografia Sf. Simeon Noul Teolog aflăm că se naște în anul 949, provenind dintr-o familie nobilă din Galatia Paflagoniei. Trimis la Constantinopol, în grija unui unchi al său, cu o poziție importantă la Curtea imperială, a absolvit toate studiile de care avea nevoie, fără a acorda o importanță prea mare studiului culturii eline profane sau retoricii, el având alte căutări. Cei din familie îi prevedeau un destin măreț în diferite funcții la palat, însă el năzuia spre altceva. Așa se face că la vârsta de numai paisprezece ani încearcă să se retragă în Mănăstirea Studion și să se așeze sub îndrumarea lui Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc, ce-i va marca întreaga viață duhovnicească.

Sf. Grigorie Palama se naște în anul 1296 la Constantinopol în familia lui Constantin și Kali, părinții cucernici a cinci copii. Consilier apropiat al împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), pedagog al viitorului împărat Andronic al III-lea, tatăl Sf. Grigorie câștigă prețuirea basileului „datorită curăției sale sufletești și a felului său de a avea privirea ațintită doar spre sine și spre Dumnezeu”. Nu fără temei, demnitarii imperiali aveau să-i eticheteze pe urmașii lui Constantin drept „copiii sfântului”. Rămas orfan de tată la doar 7 ani, Grigorie se bucură de o educație aleasă la palatul imperial distingându-se la vârsta de 17 ani prin elocința discursului său pe marginea Tratatului de logică al lui Aristotel, expus într-o dispută publică în prezența împăratului, la care dascălul său avea să remarce: „Însuși Aristotel dacă ar fi fost prezent și l-ar fi auzit pe acesta, cred că l-ar fi lăudat nu puțin”. Însetat de „adevărata filosofie a creștinismului”, după terminarea studiilor, Grigorie se va lepăda de scriitoriceasca dorință și căutare lumească, dedicându-se aprofundării scrierilor ascetice și duhovnicești ale Sf. Părinți, pe care le găsea în biblioteca tatălui său, preferând să se supună unor renumiți părinți și învățători ai virtuților, și, mai ales, celor mai distinși și cunoscuți duhovnici care veneau din Sf. Munte Athos.

Despre Sf. Paisie știm că s-a născut la 21 decembrie 1722 în Ucraina de azi şi s-a numit de la botez Petru. Tatăl său, Ioan Velicikovski, a fost preot şi protopop la Poltava, iar mama se numea Irina. Rămâne orfan la vârsta de 4 ani. Frecventează la Bratska o școală mănăstirească apoi continuă studiile la Academia Ortodoxă de la Kiev între 1735-1739.

Evlavia timpurie și căutarea asiduă a unui părinte duhovnicesc

Din tinerețe, Simeon l-a admirat și „s-a supus o dată pentru totdeauna bătrânului (Simeon Studitul supranumit cel Evlavios) al cărui rob se socotea, gata să-l asculte cu bucurie și degrabă, chiar dacă i-ar fi poruncit să se arunce într-un cuptor încins sau în fundul mării. Săvârșind ascultările cele mai de jos și mult ostenindu-se, nu neglija deloc posturile și privegherile: știa folosul lor și le urma fără nici o reținere. Bătrânul însă, pentru a-i tăia voia, îi poruncea adeseori să facă exact pe dos, obligându-l să mănânce și să doarmă. Era o mare nevoință pentru Simeon, însă el îndura aceste încercări felurite, căci în înțelepciunea lui dumnezeiescul părinte ba îl încerca cu umilințe și cu osteneli, ba îl cinstea și îl lăsa să se odihnească; făcându-l să se folosească din amândouă părțile, opunându-se voii sale.” Confirmată fiind de Sus sfințenia dascălului duhovnicesc, prin vederea lui în Lumină, Noul Teolog își va venera, cu multă dragoste duhovnicul ca pe un sfânt chiar înaintea hotărârii formale a Bisericii. De aici au izvorât neliniști și exil, dar în lumina suprafirească nu este amăgire.

Și Sf. Grigorie simțea din adolescență multă atracție pentru viața și meditația religioasă. Purtând-se cu gândul să intre în viața monahală, începu încă de pe când era în lume să ducă un regim de asceză aspră, postind, veghind mult, hrănindu-se numai cu pâine și apă, stăpânindu-și faptele, deși era în floarea tinereții. Cel mai bun învățător întru aceasta i-a fost Teolipt, care ajunsese, după ce trăise mai întâi în Athos, mitropolit al Filadelfiei. De la acela a deprins disciplina vegherii și a rugăciunii mintale, progresând mult în exercițiul lor încă pe când era în lume. Astfel, înainte de a exista teologia Sfântului Ierarh Grigorie Palama, a existat ascultarea desăvârșită față de părintele său duhovnicesc, viața lui plină de „post, priveghere, trezvie și rugăciune neîncetată”. Ajuns la Sfântul Munte se atașează bătrânului Nicodim, vestit pentru viața lui contemplativă, de la care aprofundează practica rugăciunii neîntrerupte. Murind după trei ani bătrânul său, Grigorie merge la Marea Lavră exersând și mai mult practica virtuților călugărești în cadrul obștii. După alți trei ani se pune, într-un loc retras, sub ascultarea unui monah Grigorie, originar din Constantinopol, vestit în practica isihiei, a înfrânării și în contemplație, a cărui viață sfântă a fost confirmată imediat după moarte prin multe minuni.

Hotărîndu-se de foarte tânăr să îmbrățișeze nevoința monahală, Petru Velicikovski este tuns rasofor de către Mitropolitul Antonie al Rădăuţilor, la Mănăstirea Medvedovski în anul 1741, primind numele Platon. Tânărul frate întru Hristos năzuia după desăvârșirea evanghelică, dar la începutul drumului său monahal nu se găseau în mănăstiri nici manuscrise duhovnicești, nici scrieri literare corespunzătoare. Deoarece în această perioadă de început al secolului al XVIII-lea, o parte din Ucraina de azi se afla sub stăpânire poloneză catolică, iar dinspre occident era ascuţită influenţa raționalismului care dispreţuia experienţa mistică a legăturii omului cu Dumnezeu, tânărul Platon, ajunge în anul 1743 în Ţările Române, oprindu-se în părţile Buzăului la Dălhăuţi, apoi la Trăisteni unde îl întâlneşte pe stareţul Vasile de la Poiana Mărului (originar tot din Poltava), mare rugător isihast. Aici, pentru întâia dată, Platon a auzit despre pravila rugăciunii după rânduiala Sfântului Munte. Preluat de Sf. Vasile, ca știutor de limbă slavonă, este adus la schitul de la Poiana Mărului, unde lucrează într-un scriptoriu. Duhovnicește este pus sub ascultarea schimonahului Onufrie, de la care a deprins trăirea adevăratei asceze în monahism, deprinzând taina rugăciunii neîncetate. După patru ani pleacă să aprofundeze taina rugăciunii în Sfântul Munte. Nu găsește aici un bătrân duhovnicesc care să-l înaripeze mai mult spre dumnezeiescul dor. Are după un timp, din nou părtășie cu Sf. Vasile de la Poiana Mărului, ajuns și el la Sfântul Munte, care îl îndrumă duhovnicește și îl tunde în monahism în 1750, schimbându-i numele în Paisie. Primește aici și hirotonia preoțească. Iar după 17 ani de viețuire în Sfântul Munte, cu experiență a vieții rugătoare, cu cărți și cu mulți ucenici se retrage în Țările Române.

Racordarea dinamică la Sfânta Tradiție

Ceea ce a surprins, a nedumerit sau a tulburat pe unii dintre contemporanii sau ascultătorii Sfântului Simeon a fost îndrăzneala, fermitatea și profunzimea cu care el întruchipa toată credința teoretică a Ortodoxiei contemporane lui și cu care chema la trăirea concretă și continuă a acesteia, dându-se pe sine mărturie și exemplu.

În ceea ce privește legătura dintre Sfântul Simeon și Părinții ce îl preced, se poate afirma că doctrina simeoniană despre vederea luminii prin rugăciune are cu siguranță o preistorie în literatura patristică, îndeosebi în scrierile Sfinţilor Evagrie, Macarie, Maxim Mărturisitorul și Isaac Sirul. Totuși Sfântul Simeon era în general independent de toți prin felul în care a tratat tema vederii luminii, întotdeauna bazându-se pe propria experiență. El a fost primul autor bizantin pentru care vederea luminii supraluminoase era scopul principal al tuturor strădaniilor ascetice și faptelor bune și care a afirmat cu siguranță nemaiîntâlnită că asceza și rugăciunea duc la îm­păr­tășirea din Lumina dumnezeiască.

„Metoda sfintei rugăciunii”, așa cum o găsim redată în Filocalie, atribuită Sf. Simeon Noul Teolog, precizează de la început că, pentru înălțarea către contemplația mistică, e nevoie de două lucruri: asceză și rugăciune. Una fără alta nu sunt eficace, ambele completându-se așa cum trupul se completează cu sufletul. Asceza se opune păcatului, rugăciunea, extermină păcatul. Asceza, denumită „metodă” și „atenție”, este contribuția voinței omenești la opera desăvârșirii. Rugăciunea este contribuția lui Iisus Hristos care, e împreună lucrător în orice strădanie duhovnicească spre plenitudinea desăvârșirii. Atenția și rugăciunea constituie deci poarta „vieții” și „a morții” în sensul că, dacă le realizăm, atingem perfecțiunea, iar de nu, rămânem robi păcatului, deci ai morții.

Sfântul Grigorie Palama, departe de a fi autorul unei doctrine noi, nu este nici el decât un martor al Tradiției, în aceeași măsură ca și Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie sau Sfântul Maxim. Caracterul personal al învățăturii sale se datorează mai ales accentului special pe care-l pune el pe unele puncte de doctrină întâlnite totuși și la alți Părinți ai Bisericii, și poate manierei lui îndrăznețe și categorice de a ridica probleme care depășesc înțelegerea omenească.

Existența în Țările Române a unui climat duhovnicesc elevat, anterior venirii lui Platon Velicicovski, este în afară de orice îndoială. Din mănăstirile românești a primit el primul impuls spre isihasm, pe care l-a dezvoltat apoi la Athos, tot între ucenicii lui majoritari români, ca apoi să revină în Moldova, unde și-a însoțit experiența de la Athos, cu cea locală, românească. De notat că  Sf. Paisie a considerat climatul românesc chiar mai propice decât cel grecesc sau rusesc din Sfântul Munte, motiv pentru care l-a și părăsit, întrucât rugăciunea lui Iisus încetase de a mai ocupa locul pe care-l avusese odinioară. Revenit în Moldova, Sf. Paisie a urmat și a dezvoltat ceea ce deja exista aici în chip tainic, discret. El a încercat să întărească duhul rugăciunii neîncetate, orientând-o exclusiv spre contemplație. Țelul său era de a-i îndemna pe toți, de la cei mai experimentați până la novici, să practice rugăciunea neîncetată, nu numai de a-i învăța, teoretic, ci de a-i pune s-o practice. Pentru a implanta metoda sa, și pentru a lărgi numărul  celor ce se roagă cu rugăciunea lui Iisus, el a inițiat în Mănăstirea Neamțu o serie impresionantă (peste 300) de traduceri slave și românești a manuscriselor isihaste din limba greacă.

Moștenirea impresionantă lăsată Bisericii

Sfântul Simeon a fost părinte duhovnicesc pentru mulți monahi și creștini laici, iar prin învățăturile și exemplul său de viață a contribuit la reînnoirea vieţii duhovnicești a epocii. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață despre importanţa vederii luminii necreate a slavei dumnezeiești, ca lucrare a harului, a trezviei și a rugăciunii neîncetate în viaţa duhovnicească, osteneli duhovnicești ce pot fi practicate nu doar de monahi, ci de orice creștin care nu doar „crede în Hristos” ci îl „crede pe Hristos”. Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre tainele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus numele de „Noul Teolog.” Unele dintre ele păreau ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, drept pentru care trei secole au fost uitate, însă redescoperite de isihaștii secolului al XIV-lea vor sta la temelia sintezei palamite.

Pentru viaţa sa curată și pentru profunzimea învățăturilor sale, Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeiești” sau „teologul harului”. El a sintetizat învăţăturile scripturistice şi patristice referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă și a definit isihasmul ca fiind o învățătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe. Contribuția sa hotărâtoare la fundamentarea dogmatică a isihasmului a făcut ca rodul rugăciunii neîncetate, vederea luminii, să fie nu o exaltare a unor monahi inculți ci o autentică și organică lucrare și rod al Ortodoxiei.

Sfântul Paisie a desfășurat, împreună cu ucenicii săi, o amplă lucrare de traducere a operelor Sfinților Părinți și marilor asceți, din limba greacă în limbile română și slavonă. Meritul lui este că a adus lucrarea rugăciunii neîncetate din mediul anahoretic în cel chinovial, antrenând în această lucrare sute-mii de ucenici. Aceștia au înființat un impresionant număr de așezăminte monahale în Rusia și Ucraina de azi (117 mănăstiri şi schituri în 35 de eparhii) dar și în Țările Române, în cadrul cărora au cultivat practica rugăciunii isihaste și au continuat lucrarea de traducere din operele Sfinților Părinți filocalici. Revirimentul duhovnicesc inițiat de el, prin ucenici și cărți, s-a manifestat foarte evident în Biserica și cultura rusă, grație Filocaliei, tradusă de el și publicată la Moscova, din care rodesc tradiția „stareților” și influențarea filocalică  a operei marilor scriitori Dostoievski și Tolstoi.

În concluzie, „citind” în duh biblic, ecleziologic și neptic a șaptea Rugăciune de îndrăznire către Sfânta Împărtășanie, ni se dezvăluie de către Sf. Simeon Noul Teolog, printr-o înţelepciune a vieţii duhovnicești dobândită ca urmare a ascezei, rugăciunii şi a contemplării, întreaga atmosferă a rugăciunii în viață Bisericii și a creștinului. Astfel, folosindu-se exemple biblice de oameni rugători (fiul cel pierdut și femeia desfrânată), conturând conștiința stării duhovnicești reflectată în comportament (având buze întinate, inimă pân­gă­rită, limbă necurată, suflet spurcat) se creionează căile îndreptării vieții lăuntrice prin darea pe față a păcatelor (știi mulțimea răută­ților mele, știi și bubele mele, și răni­le mele le vezi) iar prin lucrarea pocăinței (cu lacrimi și cu sufletul umilit) se cere îndrăznire duhovnicească (încât cu inima cu­rată, cu gândul înfri­coșat și cu su­fletul sme­rit) întru apropiere în stare de trezvie de Tainele (cele preacurate și prea­­sfinte, cu care se îndumnezeiește și se face viu tot cel ce mănâncă și bea din ele cu inimă cu­rată) al căror rod este unirea cu Hristos, căci (cel ce se împărtășește cu Darurile cele dumnezeiești și îndumnezeitoare nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu) către harul comuniunii și prin lumină (Tu luminezi și cu lumina unești, părtași Dumnezeirii Tale fă­cân­­du-i; și lucru străin de gân­durile îngerești și ome­nești vor­bești cu ei, de multe ori, ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați).

De care dar și har, fie ca toți să ne învrednicim, acum și pururea și în vecii vecilor.

Categories: Articole