Înainte de toate trebuie să se știe că orice creștin dar mai ales o față duhovnicească trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc și întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, și cel mai mare Bun al său, de care și pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în țelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuși, de la care și-a primit el viața și firea și pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit și dorit de oameni: bogăția, slava, soția, copiii într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci și iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului și, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veșnic, își poate găsi o pace veșnică numai într-unul Veșnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decât frumusețile, mai dulce și mai iubit decât toate cele dulci și iubite, întocmai ca în locul firesc, de unde a purces și unde iarăși trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăși se întoarce, tot așa și duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce și întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a și fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. și noi de aceea, în această vremelnică viață, cu sârguință trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El și acum și în viața viitoare, în veci.

Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, își merge drumul ei până la capăt. Căci și femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a și primit de la Domnul atâta covârșitoare milă spre iertarea păcatelor și unire neclintită cu El „pentru că mult a iubit” (Luca 7, 47). El îi iubește pe cei ce-L iubesc, se alipește de cei ce se alipesc de El, stă de față înaintea celor ce-L caută și revarsă îmbelșugată dulceață asupra celor dornici a se desfăta de dragostea Lui.

Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărțita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-și mereu mintea la Dumnezeu. Căci așa cum o flacără se mărește pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot așa și rugăciunea ce des se săvârșește cu adâncirea minții în Dumnezeu, trezește în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina și-l va învăța. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut și tainic în adâncul înțelepciunii și-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în fața lui Dumnezeu, privind la El cu mintea și astfel sorbind o negrăită dulceață dumnezeiască. (Sbornicul)

Categories: Articole