Menu Home

Refacerea comuniunii

Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. (Iac. 5, 14)

În trecerea noastră pe pământ, bolile, suferinţele, încercările, greutăţile familiale, sunt evenimente care ne pot descuraja, ne pot deprima. Durerea şi suferinţa ne însoţesc de-a lungul vieţii, fie că le trăim noi înşine, fie că doar asistăm la modul cum se reprezintă la cei din jurul nostru. Pentru a se mântui, omul are nevoie de credinţă şi de fapte bune. Pe lângă acestea, el mai are nevoie şi de scutul divin al harului. Mulţi Sfinţi Părinţi (Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Augustin, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama etc.) lămuresc lucrurile, arătând că această stare perfectă de bine, pe care omul a cunoscut-o în rai, se datora harului dumnezeiesc. Starea de comuniune nemijlocită a omului cu Dumnezeu menţinea firea omului, dar şi a întregii creaţii, nealterată, nesupusă vreunei schimbări în rău. Pentru că omul a fost creat liber, de voia lui depindea să păstreze sau nu harul, rămânând fie în starea de nemurire şi nestricăciune conferită de el, fie să o piardă. Pentru ca această stare paradisiacă să-i devină proprie pe veci, era nevoie ca omul să stăruie în unirea cu Dumnezeu, împlinind porunca ce-i fusese dată în acest scop. Motivul pentru care omul de astăzi este lipsit de har este că nu-l cere din toată inima; nu-l caută cu credinţă şi smerenie sau nu-l cere neîntrerupt în rugăciunile sale. Astfel că, şi dacă nu face niciun alt păcat, chiar şi numai dacă nu se roagă cum se cuvine, acest păcat este de ajuns să îl facă să piardă harul lui Dumnezeuşi când harul lui Dumnezeu lipseşte, apar ispitele. În viaţă toţi avem momente când trăim iadul, când ne simţim pierduţi, însă Dumnezeu „se retrage” în astfel de momente pentru a ne lăsa pe noi să înfruntăm realitatea, exact ca o mamă iubitoare care îşi învaţă pruncul să meargă. Atunci când lasă liberă mâna pruncului, mama îşi sporeşte atenţia asupra acestuia pentru a nu-l lăsa să cadă. Prin analogie, putem spune că Dumnezeu este în astfel de momente mai aproape de noi, aşa că ne putem folosi de vremurile de necaz ca să-L aflăm acolo pe Dumnezeu. Nădejdea, ca şi credinţa, apar în cadrul relaţiilor omului cu Dumnezeu, din pricina aparentei absenţe a lui Dumnezeu în lume. Aceasta se întâmplă îndeosebi acolo unde încetează puterile omului şi ale lumii.

 Pentru Ortodoxie, prezenţa lui Dumnezeu în lume se face simţită în noi prin însăşi existenţa nădejdii, căci ea trece dincolo de proximitatea lumii şi pătrunde în cealaltă realitate, cea a împărăţiei lui Dumnezeu. Discreţia este modul în care Domnul este prezent în lume şi în viaţa noastră. El este Însoţitorul a Cărui prezenţă nu o putem sesiza prin dorinţa de senzaţional, de spectaculos. El nu Se arată pe un panou publicitar, nici nu tropăie în faţa noastră. Domnul Se arată uneori oamenilor înţelepţi, care ştiu să-I vadă paşii tainici. De multe ori, El Se lasă ignorat, tocmai pentru că iubirea Lui faţă de lume nu este una despotică, care se impune, ci una care se propune, se dăruieşte fără a constrânge. Acest adevăr îl exprimă magistral şi monahul Nicolae Steinhardt: „Îmi este dat în câteva clipe de intensă emoţie să înţeleg mai bine ca oricând unele din tainele majore ale vieţiiÎnţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu toţii «părăsiţi» de Dumnezeu şi că această părăsire este totodată şi semnul suprem al «existenţei» şi dragostei lui Dumnezeu.  

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut