Joi, 24 noiembrie 2022, a avut loc ultima Conferință pastoral-misionară din acest an, care a avut ca temă „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț în Patriarhia Română”.
Rugăciunea în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament
Religia lui Israel s-a constituit treptat, în decursul migrațiilor unui grup de oameni originari din Mesopotamia, ce se va transforma într-un adevărat popor abia după un lung șir de peregrinări, încercări, aventuri istorice, geografice și spirituale. Ea este rodul unei lente revelații a Dumnezeului Unic și al unei construcții colective, întreprinse de un șir de figuri harismatice- Avraam, Iacob, David, Profeții, în cursul unui proces ce a durat multe secole și a cărui istorie o cunoaștem din Biblie.
Istoria poporului, a revelației și a religiei lui Israel cunoaște astfel câteva etape hotărâtoare : epoca patriarhilor; a robiei egipteane și a eliberării, a mozaismului, a regalității și a profetismului. Fiecare etapă a acestei deveniri istorico-religioase are anumite specificități legate strâns de modul în care operează revelația divină dar și de modul propriu de reacție și conformare la mesaj al primitorului descoperirii dumnezeiești, confirmate cel mai ales de cult, momentul de întâlnire directă, vie, personală a credinciosului cu Dumnezeu.
Din epoca patriarhilor au început oamenii să cheme Numele Domnului, Binecuvântându-L în rugăciune de mulțumire ( Fac 4, 26; 12, 8; 14, 19-20; 24, 27) . Dumnezeu vorbește lui Moise la fel ca și patriarhilor, stabilindu-se astfel o continuitate a comuniunii Domnului cu poporul Său, fixându-i misiunea religioasă chiar prin ieșirea din Egipt și anume de a-I sluji prin cult. Cel scos din ape se roagă pentru întreg poporul său, laudă pe Dumnezeu arătându-si recunoștința (Ies. 15,1-18), se plânge înaintea Lui (Num. 11,11-15) și se roagă chiar pentru persoane particulare (Num. 12,13).
În epoca judecătorilor (1200-1050 î.Hr.) se roagă Ghedeon (Jud. 6,36-40) și cântă, laudă Domnului, Debora și Barac (Jud. 5, 1-31). În rugăciunea lui de recunoștință, Samson, (Jud. 15,18) arată că victoria sa contra filistenilor este victoria lui Dumnezeu.
În perioadele judecătorilor, regalității și profetismului, rugăciunii Anei prin care cere un fiu (ce va fi numit chiar „Fiul rugăciunii”) și pe care-l promite lui Domnului (I Regi 1,11) îi urmează o cântare de bucurie și preamărire, care este prototipul cântării Maicii Domnului (Luca 1, 46-55). În ceea ce privește pe David, după ce a fost anunțat de Natan că va fi strămoșul regal al lui Mesia, înalță un imn de laudă (II Regi 7,18-29) dar ) atunci când conștientizează starea de păcat în care se afla poate să alcătuiască două rugăciuni de căință (24,10 și 17). Prin rugăciune Solomon cere înțelepciune (3 -14) iar Ilie (18,36-38 și 19,4) dovedește că rugăciunea slujitorului credincios este ascultată și împlinită de Dumnezeul cel Viu. Introducerea psalmilor în cultul oficial al templului este o consecință firească a spiritului de înnoire a opticii fenomenului religios o dovedește conținutul atât de bogat al acestor poezii liturgice în intenții de rugăciune și de exemple concrete asupra modului în care rugăciunea și trăirea personală a poetului biblic poate fi asumată de fiecare credincios urmând următorul „algoritm”:
1) rugăciunea este primită atunci când se „dovedește” a fi însoțită de „ascultare necondiționată și de recunoaștere sinceră a păcatelor” Ps 50; Ps 140;
2) se identifică corect duhovnicește starea de bine, ca apropiere de sfințenia lui Dumnezeu Ps 64;
3) ajutorul lui Dumnezeu, ca sursa autentică de putere și sprijin, este singura cale de izbândă Ps 24; PS 37; Ps 73;
4) primirea oricărei hotărâri a Domnului, privind viața omului- este cea mai bună opțiune duhovnicească Ps 113.
Prin profeți se revelează că ceea ce asteaptă Dumnezeu de la om este jertfa spirituală, concretizată în „duh umilit, inimă înfrântă și smerită”, față de care Dumnezeu se milostivește prin ascultarea rugăciunii și iertarea păcatelor . Deși rugăciunea nu joacă un rol determinant, totuși activitatea lor este decisivă asupra religiei lui Israel și a influențat adânc perioada postexilică. La Isaia (1,15) se condamnă rugăciunea care nu este făcută din inimă (Is. 29,13-14). Ieremia se roagă pentru păcătoși (Ierem. 10,23-25; 14,7-9; 14,19-22). Profetul Iezechiel subliniază responsabilitatea personală a fiecăruia (cap. 18 și 33) și că Dumnezeu este prezent peste tot unde sunt credincioșii Săi (cap. 11,16).
Exilul a marcat un punct de cotitură în istoria poporului Israel. În partea a doua și a treia a cărții Isaia se află texte cu caracter de laudă liturgică (42, 10; 44,23; 49, 13) și imne liturgice (59,1-14; 63,7-64,11). Profetul Iona recomandă ninivitenilor o rugăciune de pocăință (3,8-9). Ioel accentuează că eficacitatea rugăciunii depinde de căință (2,12-13). Din cărțile Cronici se observă că, în comparație cu cărțile istorice anterioare, rugăciunea a câștigat teren. Se citează, sau mai bine zis se pun pe seama lui David, Solomon, Asaf și Manase diferite rugăciuni personale (1 Paralip. 29,10-19; 11 Paralip. 6,14-42; 14,10) în cartea Ezdra avem rugăciunea acestuia către Dumnezeu în care mărturisește păcatele poporului (Ezdra 9,6-15). Neemia apare ca un om de rugăciune. El plânge, se roagă și postește pentru nenorocirile patriei sale (1, 1-4) dar și pentru păcatele poporului (1 ,5-11). Cărțile Tobit, Iudit și Estera, scrise în epoca postexilică sunt pătrunse de spiritul nou al acestei epoci, progresul rugăciunii fiind evident. În cartea Tobit, Dumnezeu apare ca fiind aproape de oameni, milostiv și domn al evenimentelor. Îngerii sunt mesagerii și intermediarii lui Dumnezeu, precum și purtătorii rugăciunilor sfinților către Dumnezeu. Tobit și Sara își încep viața conjugală printr-o rugăciune de laudă (8,5-7). Cartea sfârșește prin două imne (13,1-8 și 9-17). În primul, care este un cânt de recunoștință pentru bunătatea divină, Dumnezeu este numit Domn și Tată. Rugăciunea Iuditei este un cântec de recunoștință cu reluarea unor teme mai vechi (Iudit 9,2-14). În a doua carte a Macabeilor apare un element nou și anume învățătura despre învierea morților (7,14; 12,43-44), arătând valoarea rugăciunii pentru morți (12,43-46) și intervenția în favoarea celor vii (3,31-34 și 15,12-16).
Categories: Articole