Născut la 21 decembrie 1722, ca al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai prezbiterei Irina, tânărul Petru Velicicovski rămîne orfan la vîrsta de patru ani. Tăcut și cu blândeţe în purtări ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor, el începe să se gândească la îmbrăţișarea căii monahale. Deocamdată urmează cîţiva ani ca elev extern al școlii mănăstirești Bratska şi cercetează bisericile orașului, cu deosebire Lavra Pecerska, ale căror aşezăminte şi sfinte amintiri sunt vestite şi astăzi. De mult folos sufletesc i-a fost aici și întâlnirea cu mitropolitul Antonie al Moldovei ale cărui slujbe în limba română cucereau inima şi cugetele credincioşilor.
Hotărându-se să îmbrăţișeze nevoinţa monahală, viitorul stareţ Paisie de la Neamțu este tuns în curând ca rasofor, schimbându-și numele în Platon. Tânărul frate întru Hristos năzuia însă după desăvârşirea evanghelică pe care o explică atât de simplu şi de frumos operele și experienţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
Din viaţa lui Paisie este cunoscut că la începutul drumului lui monahal nu se găseau în mănăstiri nici manuscrise duhovniceşti, nici scrieri literare corespunzătoare. De aceea, împreună cu alți trei călugări, el poposeşte în curind la schitul Dălhăuţi (judeţul Vrancea), unde trăiau mai mulţi nevoitori însemnaţi. Ieromonahul Rafail se îndeletnicea cu transcrirea cărţilor patristice, schimonahul Timotei era iscusit în discuţii duhovnicești şi în tâlcuirea acestor scrieri, monahul Dosoftei cu chipul lui cucernic, vorbea de păzirea canoanelor și a tuturor predaniilor. Petrecând câtva timp în acest schit, Platon a continuat drumul și a ajuns la schitul Trăisteni. Aici, pentru întâia dată, Platon a auzit despre pravila și rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte, monahii ducând viaţa de obşte, şi a întâlnit cîţiva pustnici care trăiau în apropierea schitului. În acest loc, Platon a făcut ascultarea la bucătărie, dedicându-se adâncirii studiului limbii române.
În curând a venit la Trăisteni stareţul Vasile, care oblăduia duhovniceşte schitul și, văzându-l pe Platon, îl luă la Poiana Mărului. Acolo funcţiona un scriptoriu în care se lucrau manuscrise slavone şi românești. Platon a copiat într-un manuscris lucrarea Desiderie în limba slavonă de pe un miscelaneu adus de la Moscova, care era tradus din limba română, a cărei copie s-a păstrat pînă în zilele noastre.
De la schitul Poiana Mărului, el a făcut ascultare la schitul Cârnu, sub conducerea duhovnicească a schimonahului Onufrie. Acolo, într-o chilie sihăstrească, a înţeles tainele adevăratului monahism și ascetism, simțind mai profund efectul binefăcător al rugăciunii. Acolo a învăţat şi alte meșteşuguri manuale pe lângă scrierea cu care se îndeltnicea zilnic. Petrecând în schiturile din Valahia aproape patru ani și culegând ca albina mierea spirituală de la stareţi, duhovnici și sihaştri, Platon s-a hotărât să meargă la Muntele Athos, pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al cetăţii monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos. Avea 24 de ani. Însoţit de ieromonahul Trifon, el a ajuns la Athos la 4 iulie 1746 şi s-a oprit la mănăstirea Pantocrator, unde pe lângă călugări greci erau şi unii de origine slavă. Prietenul de drum a murit a patra zi, iar Platon a colindat pe la monahi, căutându-și un părinte duhovnicesc. Neaflând pe nimeni, s-a decis să locuiască singur. Aşa au trecut patru ani, cei mai grei din viața monahală. A fost o etapă de creştere sufletească.
În acest timp, el a fost cercetat de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, venit la Sfântul Munte, care voia să-l facă preot la Trăisteni, în Valahia. Starețul i-a arătat pericolul viețuirii singuratice şi l-a sfătuit să ducă nevoinţa împreună cu doi sau trei fraţi. Apoi la tuns în mantie, schimbîndu-i numele din Platon în Paisie, pe care-l va păstra pînă la moarte. Cuviosul noștru avea atunci 28 de ani.
În curind a sosit din Moldova monahul Visarion în căutarea unui duhovnic şi, auzind că Paisie știe limba română, a venit la el. Văzându-i viaţa aspră, i-a plăcut mult şi l-a rugat să-l primească ca ucenic. Patru ani au trăit ei în pace, dragoste, mărturisindu-și gândurile și citind Sfînta Scriptură şi scrierile patristice. Cu timpul, în preajma lor s-au adunat ucenici, dornici şă fie admişi în mica lor obşte. Cei dintâi au fost români, moldoveni de origine, şi se numeau Partenie şi Chesarie. Sporind vieţuitorii comunităţii la 12 români-moldoveni şi 5 slavi şi cumpărându-se chilia Sfântului Constantin, slujba dumnezeieştilor Liturghii a început să se facă în limba română şi în slavonă. Obştea avea nevoie acum de preot și duhovnic.
Paisie a fost hirotonit ieromonah la vârsta de 36 ani de către episcopul Grigorie de la Athos. Mărindu-se obştea, ieromonahul Paisie a cerut mănăstirii Pantocrator îngăduinţa ca pe moşia ei să se înfiinţeze schitul Sfintul Ilie. Dobândind aprobarea Patriarhului Seralim, vieţuitor atunci la Athos, obştea a purces la lucru. În curând (1757), fraţii au zidit biserică din piatră, trapeză, bucătărie, arhondaric şi 15 chilii, cu donaţii care veneau din ţările ortodoxe. Schitul acesta a atras și mai mulţi ucenici şi astfel obștea a ajuns la numărul de 60 de vieţuitori. Paisie a orânduit viața comunităţii sale după principiile Sfinţilor Părinţi, începând cu ale Marelui Vasile, ajungând în curând renumită în Sfântul Munte.
În noul schit, Starețul Paisie a învăţat de la monahul Macarie, cunoscător bun al limbii eline, nu numai limba greacă, ci a și tradus sub îndrumarea acestuia în limba slavonă. În nopţile de priveghere, el lucra la diverse tălmăciri, nedormind mai mult de trei ore. Starețul se bucura de bunăvoința Patriarhului Serafim, care-l invita adeseori să slujească la mănăstirea Pantocrator în limbile slavonă, elină şi română.
Atitudinea ostilă a turcilor pe de o parte, iar pe de alta, rivalitatea dintre greci și slavi la Sfântul Munte, în acest veac de adânci frământări, l-au făcut pe Paisie să se gândească la reîntoarcerea în ţările române.
Lăsînd la Sfântul Ilie un număr însemnat de fraţi, el a plecat de la Athos cu două corăbii în care erau 64 de suflete. Îl atrăgea amintirea tinereţii pe care şi-o petrecuse la schiturile din munţii Buzăului şi hotărârea sa de a reînnoi viaţa obştească din ele. La acestea se adăuga atașamentul său faţă de limba română şi de pământul noii sale patrii. Au trecut prin Constantinopol şi au ajuns la Galaţi. După debarcare, obştea a găsit adăpost în schitul Vărzăreşti, din apropierea orașului Focşani.
Împreună cu duhovnicii Visarion și Gheorghe, el a plecat la București şi au cerut o mănăstire de la mitropolitul de atunci, care era de origine grec. Fiind refuzaţi, au mers la Iași, unde au fost primiţi cu dragoste de mitropolitul Gavriil Calimah. Acesta, de origine română, fusese arhidiacon la Patriarhia Ecumenică și apoi, din 1745, timp de 15 ani activase ca mitropolit al Tesalonicului. Din 1760 devenise mitropolit al Moldovei și îl cunoştea personal pe Paisie de la Sfintul Munte. Cu aprobarea Divanului şi a voievodului Grigorie Calimah, obștii venite de la Athos i s-a dat mănăstirea Dragomirna cu toate moșiile, prin hrisovul din 31 august 1763. În septembrie din acelaşi an, cei 64 de fraţi au venit în noul aşezământ, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca din 1609, cu biserică mare, neobișnuit de înaltă şi cu forme decorative deosebit de artistice. (Paul Mihail)
Categories: Articole