Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt, în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli, aflați în Ierusalim. Au fost botezați atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obște de credincioși (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua învățătură s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte orașe ale Țării Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi, Sfinții Apostoli și-au început lucrarea misionară și în „lumea păgână„, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul Însuși înainte de înălțarea Sa la cer de a învăța și a boteza „toate neamurile” (Matei 28, 19). Avem știri doar despre lucrarea misionară a Sfinților Apostoli Petru și Ioan, dar mai ales a Sfântului Pavel, din cartea „Faptele Apostolilor” (cu relatarea detaliată a celor trei „călătorii misionare” ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înșiși. Trebuie să reținem că Sfântul Apostol Pavel și unii dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe Hristos și în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe atunci și o populație traco-getică romanizată.

Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor („sciților”)

Lucrarea misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre „neamurile păgâne” este cunoscută numai din tradiție, fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români, ne interesează activitatea Sfântului Andrei care a predicat în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de „Sciția”. În anul 46 al erei creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani și anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Dioclețian, a devenit o provincie aparte, numită „Scythia Minor”. Tradiția privitoare la această predică „apostolică” în Sciția este întâlnită în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei care a preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254).

Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. Numai așa se explică faptul că cele mai vechi știri privind organizarea bisericească sunt din Scyția Minor. De altfel, tot după tradiție, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, în Bulgaria, în apropierea graniței) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care „și-a pus mâinile” Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți episcopi, preoți sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre și Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura „succesiunea neîntreruptă” a preoției și care au devenit apoi propovăduitorii noii credințe – prin predică și botez – în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învățătura creștină a fost propovăduită pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei „cel întâi chemat”, încât, pe bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să fie considerat „de origine apostolică”.