Ca într-o cămară plină de lumină ai sihăstrit prin pustietăţi, o
preasfinţite! Şi într-însa ai pus ca pe nişte slugi întrarmate faptele tale, preacuvioase, ca să oprească taberele patimilor. Şi ai intrat în cămara de mire cea dumnezeiască, fericite Nicodim, şi stai acum cu îndrăzneală înaintea Mirelui tău şi Dumnezeului nostru, îndulcindu-te de frumusețea Lui. Pe Acesta roagă-L să lumineze sufletele noastre.
Pentru o mai bună înţelegere a vremii și a nevoii de fortărețe duhovnicești
necesare pentru apărarea credinței ortodoxe, în secolul XIV, trebui să zăbovim puţin asupra primejdiilor
din afară, care amenințau nu numai existența Ortodoxiei şi a Țării Românești, ci însăşi fiinţa
neamului românesc. În timp ce din sud-est înainta spre Dunăre, Semiluna, ca o uriașă viitură cu greu de străvilit, din nord-vest era altă amenințare, spirituală de această dată, care prin papalitate încerca, pe mai multe fronturi, să-i fie subjugate popoarele din Peninsula Balcanică.
Astfel, la 18 octombrie 1369 împăratul bizantin loan V Paleologul (1341-1391)
merge la Roma și trece la catolicism nădăjduind ajutor apusean pentru luptele cu turcii. În cursul anului 1370 „la 19 ianuarie, papa felicită pe Doamna Clara (principesă maghiară
catolică din Oradea, a doua soţie a domnului muntean Nicolae-Alexandru Basarab) pentru convertirea la catolicism a fiicei sale, împărăteasa Bulgariei, îndemnând-o să se silească a trece la catolicism și pe cealaltă fiică a sa, Anca, regina Serbiei; la 24 iunie, acelaşi an,
Laţcu Vodă (domnul Moldovei) trece la catolicism, iar Vlaicu Vodă, în Țara Românească,
a primit o scrisoare de la papa Urban al V-lea, în care-l îndeamnă să părăsească Ortodoxia,
trecând la catolicism. Catolicii susținuți de doamna Clara, mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, reprezentau pentru Ungrovlahia calul troian al tendinţelor de contopire ale forțelor feudale şi papale coalizate”. Sub voievodul Radu I (1377-1385) al Țării Românești se întemeiază, cel mai târziu în 1380, episcopia catolică de Severin, iar la 9 mai 1381, episcopia catolică de Argeș.
Ca răspuns acestei activități prozelitiste intense a papalității, patriarhul ecumenic
Filotei Kokinos înființează mitropolia Severinului, (în 1370) care dincolo de necesitățile religioase ale credincioșilor români, era o măsură de apărare din partea Ortodoxiei față
de insistenta propagandă catolică în Țara Românească.
Timpurile amenințătoare trebuiau să ducă la o mai mare trezire a conştiinţelor
creştine şi la solidaritatea lor. Pe plan religios, însuşi centrul ecumenic al Ortodoxiei, Muntele Athos, a început să capete o mai mare siguranță de sine. O dată cu respingerea
ereziei latine a lui Varlaam Calabrezul, învățătura despre ființa dumnezeiască a harului a putut mobiliza cugetele către o altă cale decât aceea a zadarnic așteptatului ajutor armat al
Apusului. Tratativele soliilor diplomatice s-au reluat în vederea întăririi ierarhiei bisericeşti din cuprinsul Ortodoxiei. Până la rezolvarea vechilor stări, resentimente și interese, existente între Bisericile popoarelor ortodoxe, marea unitate a isihasmului exista în toate
părţile Ortodoxiei, datorită legăturilor neîntrerupte cu Athosul. Patriarhul Calist al Constantinopolului, Grigorie Țamblac viitorul mitropolit al Kievului și Cuviosul Nicodim
de la Tismana sunt luptătorii aceluiaşi ideal al unităţii, care va uşura pretutindeni
apărarea și întărirea Ortodoxiei.
Felurimea afirmațiilor privind originea Sfântului Nicodim, cum că era de neam grec,
ori sârb, ori sloven, ori pe jumătate grec și pe jumătate slav, sau că se înrudea cu cneazul
Lazăr al Serbiei, sau că era chiar nepot de fiică al lui Basarab I, deci român, dovedește
lipsa unui izvor sigur de informaţie în legătură cu viaţa lui. Îndeobște, în istoriografia
noastră se admite că el era din Macedonia, de prin părțile Prilepului, „unde, observă
Nicolae Iorga, sunt foarte mulți români“, vlahi, cum, în genere, li se zice pe acolo, şi n-ar fiexclus ca în vinele lui să fi curs și sânge românesc. Dar, ori că a fost grec, ori că a fost
sârb, sloven, român, de neam „mare”, ori din rândul celor de jos, peste toate acestea, Sfântul Nicodim a aparținut neamului «împărătesc» al lui Dumnezeu, închinat lui Hristos Iisus,
nevoindu-se cu toate puterile lui spirituale ale darului său dumnezeiesc și cu autoritatea
genială a personalității sale pentru întărirea Ortodoxiei.
Luând oarecum legătură cu monahii de la Muntele Athos, tânărul Nicolae (cum va fi fost numit ca mirean) a plecat cu aceștia în taină „ca să se înalțe întru smerenie, prin
pustnicești nevoinţe, spre totala slujire a lui Hristos”. Pe la jumătatea secolului al XIV-lea se stabilea la mănăstirea Hilandar. Nu se știe dacă îl va fi cunoscut pe Sfântul Grigorie Sinaitul (+ 1346), unul dintre reprezentanţii de seamă ai practicii isihaste, dar este însă foarte probabil că, la Athos, el a cunoscut alţi tineri nevoitori spre o viaţă îmbunătățită, între care amintim pe Eftimie, viitorul patriarh de Târnovo, și pe Ciprian, viitorul mitropolit al
Kievului, cu care Cuviosul Nicodim va păstra legături sufletești. Pe lângă faptul că aici a
învăţat limbile slavonă şi greacă, el și-a însuşit o profundă cultură teologică, ce se va
reflecta în preocupările sale de mai târziu. Tot în această oază duhovnicească, „el adunase la sine toată buna faptă a vieții călugărești isihaste, nevoindu-se prin nevoinţa cea bună
cu postirile cele din fiecare zi, cu stările cele în privegheri de toată noaptea, cu rugăciuni neîncetate și cu toate relele pătimiri, care se cuvin viețuirii monahicești celei adevărate şi lui Dumnezeu plăcute și pentru a sa adâncă smerenie, supunere şi ascultare către toţi,
cu trupul şi cu sufletul, şi după ispitirea şi cercarea de trei ani a primit sfântul şi îngeresc chip”.
Este hirotonit apoi ieromonah, şi pentru ale lui prea mari şi îmbunătăţite fapte,
Cuviosul Nicodim este ales chiar egumen al mănăstirii Hilandar. El însă dorea liniştea
pustietăţii, de aceea pleacă pe ascuns de la Sfântul Munte și se aşază mai întâi la sudul
Dunării, în regiunea Cladovei, la locul numit Saina. Acolo organizează o comunitate de
călugări și a înălţat o biserică mică, de zid, cu hramul Preasfintei Treimi. De aici, Cuviosul Nicodim trece în nordul Dunării, unde începe un nou capitol al vieţii și activităţii sale, mai
important și mai bine cunoscut. Plecarea lui din sudul Dunării în jurul anului 1366 a fost
determinată de faptul că la acea dată regele Ludovic cel Mare al Ungariei a ocupat teritorii din unele părţi suddunărene, transformîndu-le într-un «Banat al Bulgariei» şi favorizind
aici o puternică propagandă de catolicizare prin intermediul călugărilor franciscani și
implicit de prigonire a monahilor ortodocși, „schismatici”.
În Țara Românească Cuviosul Nicodim, organizează mai întâi comunitatea
monahală de la mănăstirea Vodița, cu munca sa și a „fraţilor” săi, cu cheltuiala şi daniile principelui domnitor Vladislav Vlaicu Vodă (1364-1377). După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui de la Vodiţa, căci Banatul Severinului este cucerit de către unguri, la sfârșitul anului 1375, ceea ce a dus la
risipirea, pentru un timp, a comunităţii monahale de aici și la înfiinţarea ulterioară a
mănăstirii Tismana, de care Cuviosul Nicodim şi-a legat numele pentru totdeauna.
În această perioadă însă râvnitorul monah era sustras de la dulceaţa contemplaţiei
duhovniceşti și însărcinat să îndeplinească o importantă misiune la Constantinopol. De
mai mulţi ani, Biserica Sârbă, care se declarase autocefală, stătea sub anatema Patriarhiei
Ecumenice. Cneazul Lazăr, care după tradiţie ar fi fost rudă a Cuviosului Nicodim, a trimis la Constantinopol o delegaţie pentru a mijloci împăcarea dintre cele două Biserici. Sfântul
Nicodim a participat la această solie întrucât stăpânea atât limba sârbă, cât şi pe cea greacă, bucurându-se la Sfântul Munte, în Serbia și Țara Românească de înalt prestigiu duhovnicesc. În acel timp, păstorea pentru a doua oară Patriarhul Ecumenic Filotei Kokinos, care a acordat atunci Cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit şi dreptul de a
sfinţi biserici, oferindu-i și trei părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale
Sfântului Ignatie Teoforul și ale Sfântului Mucenic Teofil, rămase până azi odoare de preţ
ale mănăstirii Tismana.
Având experiența vieții monastice şi îndemnat de gândul de a da viaţă la cât mai multe așezări mănăstireşti, după modelul strălucit al marilor lavre athonite, Sfântul
Nicodim a purces apoi, în interiorul băniei Severinului, spre a zidi o nouă mănăstire. După multă chibzuială, și peregrinări, el s-a oprit în Munţii Gorjului, la locul „Cascadelor”, unde
a construit la început o biserică din lemn de «tisă» (arbore din familia coniferelor) numită de
aceea Tismana. Nu după multă vreme, cu sprijinul domnilor Basarabi: Radu Negru, Dan Vodă și Mircea cel Mare, între anii 1375-1387, în locul acesteia s-a zidit o falnică biserică cu
hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ocrotitoarea Sfântului Munte, în care Nicodim a rânduit o temeinică așezare mănăstirească. Contribuţia mărinimoasă a cneazului Lazăr la ctitoria Tismanei este considerată de unii istorici ca recompensă pentru intervenţia
fructuoasă a Cuviosului Nicodim la împăcarea dintre Biserica Sârbă și Patriarhia Ecumenică, pentru întărirea Ortodoxiei.
Prestigiul acestei mânăstiri a crescut repede, datorită erudiţiei, calităţilor de
organizator, râvnei apostolice şi sfințeniei vieți Sfântului Nicodim; mănăstrea a fost populată de numeroşi ucenici ai săi şi în scurt timp ea a devenit un centru al vieţii călugărești şi un important focar de cultură slavă.
„Desăvârșind-se ridicarea Tismanei, Sfântul Nicodim s-a îngrijit de proaspetele sale ctitorii oltenești și le-a obținut acte prin care li se menținea calitatea de samovlastie, adică
autoconducere, le-a introdus modul de viaţă comunitar sau chinovial, altfel zis „viaţă de obște“, și le-a dat o conducere unitară, prin cârmuirea lor de către un singur egumen, ceea ce era o veche practică a monahismului ortodox, urmată încă din vremea Sfântului Pahomie cel Mare“.
Dar Cuviosul Nicodim şi mănăstirile zidite de el, și organizate după tipicul din Sfântul Munte, au luat parte şi la nevoile duhovniceşti ale creştinilor mireni. Schimbul de
scrisori dintre Sfântul Nicodim şi marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnovo şi întrebările
dogmatice pe care stareţul Tismanei le pune marelui Patriarh (despre sfinții îngeri, despre existența răului în lume, despre sfânta Cruce, despre întrupare și despre suflet) precum și
despre rânduiala canonică a hirotoniei (sub aspectul despre curăției morale a celor ce vor să se
preoțească), ni-l arată pe Sfântul Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoștințe
trebuitoare în lupta împotriva rătăcirii bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse în Ţara Românească şi bântuia ţara, dar în același timp ca ajutor duhovnicesc oferit ierarhiei
locale pentru apărarea credinței, căci „de mitropolitul de la Argeș, Hariton, era legat prin
aceeași formare athonită iar cu Antim Critopol, de la Severin, împărtășea comuna lor
mentalitate isihastă. Astfel, Nicodim şi mănăstirea lui erau ca o obşte de apostoli ai
Ortodoxiei.
Plin de dragoste pentru popor, Sfântul s-a nevoit așadar întru învăţarea tuturor şi
pentru lucrarea treburilor bisericeşti în preajma mănăstirii sale. Scriitorul cărţii „Viaţa lui
Isaia de la Hilandar”, vede în Sfântul Nicodim, pe „bărbatul cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare la judecată, în cuvinte şi în răspunsuri, întemeietor de mănăstiri, puternic la
rugăciune şi luptător pentru dreapta credinţă”.
De numele starețului Nicodim, prin tradiție, căci documentele vremii nu pomenesc
nimic, este legat și începutul altor lăcașe de cuvioșie din Oltenia: Gura Motrului, Topolnița, Coșușlea, Ilovăț, Vișina și Aninoasa, apoi al mănăstirii Prislop în Țara Hațegului și
chiar al mănăstirii Neamț, aceasta din urmă, însă, numai prin ucenici ai săi.
Ștefan Ieromonahul, un autor de dată târzie, dar care consemnează o veche tradiţie,
arată că Sfântul Nicodim și-a petrecut ultimii ani în permanentă retragere în peştera „care
este deasupra de mănăstire, în piatră, care peșteră o avea gătită de mai înainte, de când venise aici pentru trebuinţa liniştii sale… şi suindu-se, s-a dat pre sine spre linişte
desăvârșită, petrecând uneori cu unul Dumnezeu prin post şi privegheri de toată noaptea”.
De acolo cobora „numai duminica şi la praznice împărăteşti şi „slujea cu părinţii în sobor de se împărtășea cu Preasfintele şi de-viaţă-făcătoare Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.
Simţind apoi, prin descoperire dumnezeiască, apropierea mutării sale către Domnul, cuviosul a coborât între fraţi, s-a împărtăşit împreună cu ei și le-a dat sfaturi
duhovnicești, trecând apoi la cele veșnice în ziua de 26 decembrie 1406 şi fiind
înmormântat la Tismana.
În concluzie, întreaga osteneală a vieții Sfântului Nicodim a fost pusă în slujba
apărării Ortodoxiei: a întemeiat mănăstiri în părțile Țării Românești expuse prozelitismului catolic, a ctitorit mănăstiri după rânduiala atonită,ca centre bine organizate de înaltă trăire duhovnicească și de apărare a dreptei credințe a poporului în
vremuri de ispite prozelitiste, s-a ostenit pentru împăcarea Bisericii sârbe cu
Patriarhia Ecumenică, s-a consultat și a colaborat cu ierarhii ortodocși pentru lămurirea unor probleme dogmatice stârnite de apariția bogomilismului dar și pentru rânduirea canonică a hirotoniilor. Departe de a fi un izolat, Sfântul Nicodim, asemeni tuturor călugărilor isihaști (sihaștri pe grai româneasc) a iubit cel mai mult oamenii, s-a rugat neîncetat pentru ei, fiind în același timp și cel mai apropiat sfetnic ai voievozilor, în special al lui Mircea cel Mare, în care acesta avea cea mai mare încredere, cea mai mare nădejde, destăinuindu-și inima, sfatul lui păzindu-l cu sfințenie, de la el cerând rugăciune și binecuvântare. De la el primea sfaturi duhovnicești pe care le împlinea, bunăoară să ctitorească Mănăstirea Cozia.
Pentru dragostea lui către Domnul și pentru toată slujirea şi osteneala lui întru slujirea și apărarea Bisericii Ortodoxe, Sfântul Nicodim este la scaunul Preasfintei Treimi ca unul din marii îndrumători ai înaintașilor noștri pe calea mântuirii.
Categories: Articole