Când Dumnezeu lasă să trăiască cel rău și cel bun unul lângă altul, n-a dat pământ deosebit și patrie deosebită nici păcătoșilor, nici drepților, ci mai vârtos i-a amestecat unii cu alții, cu aceasta a făcut El ceva de mare folos.
Prin această amestecare cei cucernici mai mult se vor proslăvi, căci ei locuind în mijlocul celor ce-i împiedică de la fapta cea bună și-i ademenesc la rău, totuși năzuiesc la dreptate. „Trebuie să fie eresuri între noi, zice Apostolul, ca cei lămuriți să se facă arătați între voi” (I Cor 11, 19). Așadar Dumnezeu de aceia n-a stârpit pe cei răi din lume, pentru ca cei drepți să lucească mai mult. Vezi tu ce folos?
Însă acest folos nu vine de la cei rai, ci de la vitejia celor buni. De aceia noi admirăm pe Noe nu numai că a fost drept și desăvârșit, ci mai mult pentru că el a păstrat fapta cea bună a sa într-o vreme atât de pierdută și necucernică, într-o vreme în care nimenea nu-i da lui pildă de faptă bună, ci mai mult, toți îl îndemnau la necucernicie. El a mers tocmai pe calea opusă și asemenea unui călător curajos, care vedea că toată mulțimea merge pe o cale, el totuși alege și se îndreaptă pe alta singuratică. Pentru aceia zice despre dânsul Sfânta Scriptură nu doar că: „Noe era un om drept și desăvârșit” ci adaugă „în timpurile sale” (Fac. 6, 9), care erau atât de răzvrătite și stricate, și în care nu aflai faptă bună nicăieri.
Așadar cei cucernici trag de la cei păcătoși folosul pomenit, și asemenea copacilor care fiind clătiți de vânturi puternice, se fac mai tari.
Dar și păcătoșii au folos pentru ei, din amestecarea cu cei cucernici. Ei trebuie să se teamă, să se rușineze, să se roșească de dânșii, și chiar dacă nu încetează de a mai face păcatul, totuși ei îl fac mai mult în ascuns. Este și aceasta un merit mare când un păcătos pierde curajul de a mai face păcatul la vederea tuturor. Purtarea celor cucernici este pentru cel păcătos un prielnic pârâș al răutății sale. „Chiar vederea lui ne cade greu”, zic cei păcătoși despre cel drept (Înțelep. 2, 15). Este un început bun de îndreptare chiar și acesta, că păcătosul nu se simte bine la vederea celui drept. Conștiința păcătosului se înfiorează și se trezește la vederea celui cucernic, și aceasta îl împiedică foarte mult a mai face păcatul.
Vezi ce folos au cei cucernici de la cei păcătoși, și păcătoșii de la cei cucernici? De aceia nu a separat Dumnezeu unii de alții, ci i-a lăsat amestecați.
Această amestecare mai are și alt folos. Păcătoșii aruncă cu mare ușurință vinovăția răutății lor asupra lui Dumnezeu și zic: noi nu putem fi altfel, firea omenească este prea slabă. Deci pentru a le arăta ca nu este aș, Dumnezeu lasă pe cei cucernici a locui la un loc cu cei păcătoși, pune sluga către slugă, pentru ca cei cucernici să judece pe cei păcătoși, și ca păcătoșii să nu mai aibă nici un pretext de a învinovăți pe Dumnezeu. Așadar când un om trăiește în necurăție și voiește a se dezvinovăți cu slăbiciunea firii omenești, arată un om care trăiește în curăție, de este vreun răpitor și lacom și asuprește pe alții arată-i pe unul darnic care face multă milostenie. De este unul plin de ură și pizmă arată pe altul care este slobod de această patimă. De se lasă unul stăpânit de mânie, arată-i un vecin care știe a se stăpâni pe sine. Nu este destul ca unor astfel de oameni să le aducă cineva pilde din istoria trecutului ci trebuie să le arate fapte din timpul de față, și prin darul lui Dumnezeu, și în vremea zilelor noastre sunt multe exemple de cucernicie. Deci cine nu voiește să creadă că Iov a fost atât de răbdător precum zice Sfânta Scriptură, arată un comtemporan, care-i asemenea cu Iov în fapta bună și zii: tu ești o slugă ca și acesta, ești un om ca și dânsul, locuiește pe același pământ și sub același cer și gustă asemenea hrană ca și dânsul, pentru ce tu trăiești în păcat, iar acela intru dreptate?
Vezi, această dovedire este una din cauzele pentru care Dumnezeu lasă pe păcătoși și pe cei drepți de a trăi unii lângă alții.
În sfârșit Dumnezeu nu a despărțit pe cei cucernici și pe cei păcătoși unii de alții, pentru că cei dintâi să atragă pe cei din urmă și să-i întoarcă la fapta cea bună.
Ascultă numai ce a zis Hristos către ucenicii Săi: „Asemenea este Împărăția cerurilor aluatului pe care luându-l, o femeie l-a amestecat cu trei măsuri de făină până a dospit toată” (Mat. 13, 33). Deci cei cucernici au în lume puterea aluatului, așa că ei pot să-i îndrepte pe cei păcătoși și să-i facă asemenea lor. Să nu zici că cei cucernici sunt puțini că și aluatul era puțin. Aceasta nu a fost nici o piedică și mai mult aluatul cel puțin ce a pătruns toată frământătura și prin propria lui puterea a făcut-o asemenea lui, adică acru. Așa și puterea celor cucernici nu se reazimă pe mărimea numărului lor ci tăria vine chiar de la Duhul Sfânt.
Apostolii au fost doisprezece. Vezi cât de puțin aluat? Și toată lumea era în necredință. Vezi ce grămadă mare și totuși cei doisprezece Apostolii au întors toată lumea.
Așadar, Dumnezeu a îngăduit pe cei cucernici și pe cei păcătoși unii lângă alții, pentru ca ei, precum din fire sunt asemenea unii cu alții, să fie asemenea unii cu alții în fapta cea bună. Aceasta ne ajută și folosește la mântuirea noastră. (Sf Ioan Gură de Aur)
Categories: Articole