„Aveam 17-18 ani și eram elev la o școală în capitală. Cam pe atunci, în zorii unei zile de vară, pe când mergeam de la gara spre satul meu, am comunicat, m-am contopit intens, plin de amor, cu natura. N-aș putea să spun ce m-a determinat să plec cu un tren de noapte. O fi fost dorul de părinți și frați, poate presat de programul de elev și sportiv, ceva s-a întâmplat, pentru că cei 80 km pâna la Plevna îi parcurgeam numai ziua. De la gară aveam de mers 7 km pe drum de țară, pe anumite porțiuni chiar pe poteci printre recolte. Putea să fie ora 3 când am ajuns în gară și am pornit pe drumul colbuit de seceta verii. Era întuneric, doar luna ce apucase să apună lăsase o aură de inocentă neliniște, iar cerul înstelat era de un clar să-ți limpezească sufletul, nu alta. Când am apucat-o pe o potecă prin lanul de grâu gata să dea în pârg încă nu începuse să se crape de ziua. Roua era așa de abundentă că înclinase bine grâul în poteca, iar din primii pasi m-am udat pâna la jumătatea coapsei, fapt ce, curios, mi-a plăcut mult, simțeam că îmi face tare bine. Într-o totală liniște și pace, eram singur cu atâta frumusețe și bogație în jur, cu sufletul tremurând, copleșit de revelația ce o trăiam. Poate mai auzisem ciocârlia în tril, dar atunci, așa de clar și cu așa imens ecou în mine, era ceva Divin.

Acea trăire dragă mă mângâie și acum.”

Profesor Vasile Constantin MAO, fiu al părintelui Mihail Constantin

Categories: Articole