Ecourile pastorației Patriarhului Iustin Moisescu în satul românesc

După ce și-a obținut în mod strălucit doctoratul la Facultatea de Teologie din Atena, viitorul patriarh, fiu de erou, educat în Seminarul pentru orfanii de război de la Câmpulung Muscel[1], a poposit ca profesor al exegezei Noului Testament la Universitatea din Strasbourg, apoi  la Universitatea din Varșovia. Revenit în țară, a predat la Universitățile din Iași, Suceava și în cele din urmă la Institutul Teologic din București- adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948, regimul comunist o desprinsese din Universitate. La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, distinsul profesor universitar cade pradă cunoscutelor epurări comuniste, fiind înlăturat din învățământul teologic.

În anul 1956, la vârsta de 46 de ani, profesorul Moisescu, după trecerea la cele veșnice a Mitropolitului  Ardealului (Nicolae Bălan), aidoma preaînțeleptului Fotie, intră în monahism cu numele Iustin și este ales Mitropolit al Ardealului. Nu va păstori în Sibiu decât 10 luni pentru că după adormirea Mitropolitului Sebastian Rusan, urcă pe tronul de Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Va rămâne în această demnitate vlădicească timp de 20 de ani. Perioada era una cât se poate de grea pentru Biserică. Regimul comunist ateu se afla în plină ofensivă, iar funestul Decret 410 din 28 octombrie 1959 avea să decimeze mănăstirile: din aproape 10.000 de călugări și călugărițe, după aplicarea decretului cu urmări tragice pentru monahismul nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi și monahii. [2]

Îndată ce urgia prigonirii s-a atenuat cât de cât, mai ales după amnistia deținuților politici din anul 1964, Mitropolitul Iustin a sesizat vremea favorabilă pentru a începe să restaureze mănăstirile și să reintegreze o serie de călugări în viața monahală. Era vremea în care Mitropolitul Iustin Moisescu își dezvăluie marile calități[3] de gospodar, arhitect și chivernisitor, de excepție.

Intelectual înzestrat cu un surprinzător spirit practic, ierarhul cărturar Iustin a binecuvântat în perioada aceea restaurarea sau repararea, în plin comunism, a aproape 70 de biserici și chiar construirea unor biserici noi, mai multe case parohiale, un cămin modern pentru elevii seminariști și mai multe sedii de protopopiate. De asemenea, s-au construit trei mari clădiri – adevărate monumente de arhitectură – în incinta Centrului Eparhial Iași. În vremea păstoririi sale ca mitropolit al Moldovei și Sucevei s-au restaurat, integral sau parțial, peste 20 de mănăstiri și schituri: Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore, Humor, Slatina, Dobrovăț, Cetățuia, Râșca, Neamț, Sihăstria, Secu, Bistrița, Văratec ș.a., iar la unele dintre acestea a înființat muzee și colecții de artă bisericească.[4]

Slujirea patriarhală

În calitate de patriarh, ales la 12 iunie 1977, a acordat o atenție deosebită activității editoriale. Conștient de marele folos pe care l-ar avea pentru cititorii români traducerea în limba lor proprie a principalelor lucrări teologice, istorice, liturgice și a tot ceea ce ține de trăirea și experiența filocalică a Sfinților Părinți[5], a inițiat marea colecție intitulată "Părinți și Scriitori Bisericești", proiectată în 90 de volume, precum și colecția "Arta creștină în România", în 6 volume. S-au tipărit o nouă ediție sinodală a Sf. Scripturi (1982), o nouă ediție a Noului Testament (1979), manuale pentru învățământul teologic superior și pentru seminariile teologice, teze de doctorat, cărți de cult. Și-au continuat apariția revistele centrale bisericești și cele mitropolitane, ca și buletinele, comunităților ortodoxe române de peste hotare.

Cu același zel ca și la Iași a demarat restaurarea marilor noastre monumente bisericești. Stau mărturie mănăstirile: Curtea de Argeș, Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica, Pasărea, Tigănești, Caldărușani, Sfântul Spiridon Nou, Sfântul Gheorghe și însăși Catedrala patriarhală, și altele.[6]

În privinta conducerii turmei cuvântătoare, Patriarhul Iustin a optat pentru instaurarea unei ordini morale în viaţa preotului, pentru o spiritualitate sacerdotală şi parohială disciplinată. Desigur, pentru acei preoţi care socoteau existenţa consistoriilor ca ceva normal, metoda pastorală a patriarhului Iustin devenea prea urgentă. Sacerdoţiu şi etica merg împreună, sunt valori reciproce. Patriarhul Iustin a refuzat să creadă că ar putea să existe slujitori nedemni care să uzurpă preoţia. De aceea, a spus odată[7], că „instanţele de judecată pentru preoţi constituie o contradicţie, chiar o injurie pentru numele unei Biserici Ortodoxe".

 

Pastorația îndreptată spre satul românesc

        Vremurile în care a păstorit erau aspre. Controlul tuturor tipăriturilor bisericeşti prin cenzură îl făcea Departamentul Cultelor. De exemplu, toţi redactorii Editurii Institutului Biblic și de Misiune erau „dresaţi” să elimine din textele bisericeşti o seamă de termeni precum „om” sau „popor”, întrucât omul şi poporul nu puteau fi obiective ale religiei, ci erau exclusiv „proprietăți” ale partidului şi statului, ce urmăreau edificarea „omului nou”. Astfel Scrisorile pastorale ale episcopilor nu mai puteau fi adresate „iubitului nostru cler şi popor”, ci „iubiţilor noştri ...credincioşi”.[8]

        Era epoca în care, în București, erau salvate prin „translare”, ca printr-o minune, unele locașuri de cult. Altele, ca de pildă Mănăstirea Văcărești, unde se preconiza mutarea Patriarhiei, spre a fi eliberat Dealul Mitropoliei de crucile de pe turlele catedralei, ce stânjeneau perspectiva comunistă asupra Bucureștiului de la balconul Casei Poporului, au fost pierdute definitiv. Amenin­țarea buldozerelor era iminentă. Chiar și în aceste împrejurări dramatice, Patriarhul Iustin Moisescu a reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să împiedice un mare sacrilegiu, demolarea Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou, ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu. Patriarhul Iustin i-a spus limpede lui Ceaușescu, în cursul unei audiențe, că necropola brâncovenească și biserica în care a fost prohodit I. L. Caragiale nu poate fi ștearsă de pe fața pământului. Și a rămas în picioare![9]

         Îl durea ceea ce vedea că se întâmplă în țară și chiar spunea: „Copiii de la țară nu au caiete. N-au cu ce se încălţa. N-au ce mânca. I-au umplut râia şi păduchii. Cine a mai văzut una ca asta? N-au săpun să se spele. Şi ei (Ceaușeștii) nu se mai satură de laude. Sunt nişte mincinoşi...”[10]

         Orice deplasare în țară a înaltei ierarhii bisericești, pentru târnosiri sau resfințiri de biserici, putea avea loc doar cu aprobarea Departamentului Cultelor și în prezența unui inspector al acestei instituții. Spre deosebire de patriarhul Nicodim, care prefera pentru evidențierea slujirii patriarhale fastul şi splendoarea la slujbele dumnezeeşti, slujind întotdeauna cu foarte mult fast[11], patriarhul Iustin nutrea concepția că „a fi mereu văzut,  mereu prezent, a deveni familiar, sunt ispite care puteau știrbi din caracterul hieratic, sacru, al demnității patriarhale”[12], astfel încât era foarte zgârcit în apariții. Adiacent acestei filosofii de viață în privința prezenței sale la diferite evenimente, neacceptând să aibă alături de sine prezența securistului de la Departamentul Cultelor, delega întotdeauna la târnosiri sau resfințirii de biserici, diverși colaboratori, fie episcopi vicari, fie preoți consilieri, fie protopopi. În timpul slujirii sale de patriarh, în Arhiepiscopia Bucureștilor, în mediul rural, s-au târnosit sau resfințit 37[13] biserici, dintre care 4 în județele Ialomița și Călărași: Hotarele (Călărași), Cocora (Ialomița), Gălbinași (Călărași) și Frumușani (Călărași).

         Patriarhul Iustin s-a îngrijit, în lipsa școlilor de cântăreți, în vederea ocupării posturilor de cântăreți bisericești, îndeosebi în mediul rural, ca acei credincioși care și-au însușit noțiunile de cântare și tipic și au o practică la strană de cel puțin cinci ani, să poată participa la examenul de asimilare.[14]

         Publicarea Sfintei Scripturi: Noului Testament în 1979 și o nouă ediție sinodală a Bibliei, în 1982, a adus multă bucurie creștinilor. În toate parohiile, de sat sau oraș, s-au distribuit un număr limitat de exemplare, credincioșii doritori să citească din Cuvântul Domnului înscriindu-se din timp pe liste, (în parohia Plevna sunt consemnați  9 doritori ai Noului Testament[15] și 10 doritori ai Bibliei[16] )  ce au achitat în avans contravaloarea tipăriturilor.

         Colecția de literatură patristică Părinți și Scriitori Bisericești, inițiată de patriarhul Iustin ajunge în toate parohiile rurale. Diversitatea acestor scrieri, a permis, cu siguranță, folosirea lor fie ca izvoare autentice ale credinței primilor creștini: (Actele martirice, Apologeți de limbă latină și greacă, Scrierile Părinților Apostolici, Istoria bisericească a lui Eusebiu), poate ca material omiletic în sprijinul activității predicatoriale (Sf Ioan Gură de Aur, Sf Vasile cel Mare, Origen, Fericitul Augustin, Sf. Grigore de Nissa, Metodiu de Olimp, Sf. Grigorie al Neocezareei) sau pentru aprofundarea învățăturii de credință (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul).

         Viața și munca lucrătorilor pământului, a creștinilor de la sat, era apreciată constant de patriarhul Iustin. Iată ce scria la finalul Pastoralei la Învierea Domnului, 1981 ...„frumoasele noastre câmpii, pe măsură ce sunt mai bine îngrijite şi mai bine lucrate, îşi sporesc roadele lor bogate. Muncitorii pământului ştiu că acela care nu doarme la vremea semănatulul își poate umple sânul cu fructe la vremea culesului -cum zice Sfântul Vasile cel Mare. Nu ne îndoim că hărnicia, una din marile virtuţii ale poporulul nostru, își va verifica renumele, ca şi în alte ramuri de activitate, pe întinsele și mănoasele ogoare ale patriei noastre[17].

         Părintele Patriarh Iustin rămâne așadar în memoria Bisericii noastre ca fiind un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, însă și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient.



[1] Pr Prof Dr Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol III, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 485

[2] Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, Să ne amintim de Patriarhul Iustin, în  Ziarul Lumina, 03 Mar, 2019,  p. 12

[3] Pr Prof Dr Mircea Păcurariu, Istoria..., p. 486

[4] ***, Patriarhul Iustin Moisescu, un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, Editura Basilica, București, 2019, p. 6

[5] ***, Patriarhul Iustin Moisescu, un stâlp neclintit..., p. 7

[6] Pr. Prof. Dr. Mircea PăcurariuIstoria Bisericii Ortodoxe Române, vol III, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 486

[7] Pr. prof. dr. Ștefan Oprea, Slujirea preoţească şi activitatea misionară în gândirea şi scrisul Patriarhilor Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 82

[8] Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 641

[9] Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, Să ne amintim de Patriarhul Iustin, în  Ziarul Lumina, 03 Mar, 2019,  p. 12

[10] Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, Patriarhul Iustin Moisescu, întru nemurire, în  Ziarul Lumina, 06 Ian, 2019, p. 12

[11] Veniamin  Sinaitul, Studenți teologi moldoveni la Academia spirituală din Kiev, în vol Închinare Înalt Sfințitului Patriarh Nicodim al României,  BOR, an LIII (1945), nr 11- 12,  p. 561- 570..., p. 569

[12] Valeriu Anania, Memorii, p. 663

[13] Colecția revistei Glasul Bisericii, anii 1977- 1986

[14] Parohia Nucetu, Arhiva, anul 1977

[15] Parohia Nucetu, Arhiva, anul 1979

[16] Parohia Nucetu, Arhiva, anul 1982

[17] Iustin Moisescu,  Pastorală la Învierea Domnului, în rev. Glasul Bisericii, an XL (1981), nr. 3-5, p 268



0%
încărcat
Se încarcă
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...