Menu Home

Ecourile pastorației Patriarhului Iustin Moisescu în satul românesc

După ce
și-a obținut în mod strălucit doctoratul la Facultatea de Teologie din Atena,
viitorul patriarh, fiu de erou, educat în Seminarul pentru orfanii de război de
la Câmpulung Muscel[1], a poposit
ca profesor al exegezei Noului Testament la Universitatea din Strasbourg, apoi  la Universitatea din Varșovia. Revenit în țară,
a predat la Universitățile din Iași, Suceava și în cele din urmă la Institutul
Teologic din București- adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948,
regimul comunist o desprinsese din Universitate. La începutul anilor ’50 ai
secolului trecut, distinsul profesor universitar cade pradă cunoscutelor
epurări comuniste, fiind înlăturat din învățământul teologic.

În anul 1956, la vârsta de 46 de ani, profesorul
Moisescu, după trecerea la cele veșnice a Mitropolitului  Ardealului (Nicolae Bălan), aidoma
preaînțeleptului Fotie, intră în monahism cu numele Iustin și este ales
Mitropolit al Ardealului. Nu va păstori în Sibiu decât 10 luni pentru că după adormirea
Mitropolitului Sebastian Rusan, urcă pe tronul de Arhiepiscop al Iașilor și
Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Va rămâne în această demnitate vlădicească
timp de 20 de ani. Perioada era una cât se poate de grea pentru Biserică.
Regimul comunist ateu se afla în plină ofensivă, iar funestul Decret 410 din 28
octombrie 1959 avea să decimeze mănăstirile: din aproape 10.000 de călugări și
călugărițe, după aplicarea decretului cu urmări tragice pentru monahismul
nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi și
monahii. [2]

Îndată ce urgia prigonirii s-a atenuat cât de cât, mai
ales după amnistia deținuților politici din anul 1964, Mitropolitul Iustin a
sesizat vremea favorabilă pentru a începe să restaureze mănăstirile și să
reintegreze o serie de călugări în viața monahală. Era vremea în care Mitropolitul
Iustin Moisescu își dezvăluie marile calități[3]
de gospodar, arhitect și chivernisitor, de excepție.

Intelectual înzestrat cu un surprinzător spirit
practic, ierarhul cărturar Iustin a binecuvântat în perioada aceea restaurarea
sau repararea, în plin comunism, a aproape 70 de biserici și chiar construirea
unor biserici noi, mai multe case parohiale, un cămin modern pentru elevii
seminariști și mai multe sedii de protopopiate. De asemenea, s-au construit
trei mari clădiri – adevărate monumente de arhitectură – în incinta Centrului Eparhial
Iași. În vremea păstoririi sale ca mitropolit al Moldovei și Sucevei s-au
restaurat, integral sau parțial, peste 20 de mănăstiri și schituri: Putna,
Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore, Humor, Slatina, Dobrovăț, Cetățuia,
Râșca, Neamț, Sihăstria, Secu, Bistrița, Văratec ș.a., iar la unele dintre
acestea a înființat muzee și colecții de artă bisericească.[4]

Slujirea patriarhală

În calitate de patriarh, ales la 12 iunie 1977, a
acordat o atenție deosebită activității editoriale. Conștient de marele folos
pe care l-ar avea pentru cititorii români traducerea în limba lor proprie a
principalelor lucrări teologice, istorice, liturgice și a tot ceea ce ține de
trăirea și experiența filocalică a Sfinților Părinți[5],
a inițiat marea colecție intitulată „Părinți și Scriitori Bisericești”,
proiectată în 90 de volume, precum și colecția „Arta creștină în
România”, în 6 volume. S-au tipărit o nouă ediție sinodală a Sf. Scripturi
(1982), o nouă ediție a Noului Testament (1979), manuale pentru învățământul
teologic superior și pentru seminariile teologice, teze de doctorat, cărți de
cult. Și-au continuat apariția revistele centrale bisericești și cele
mitropolitane, ca și buletinele, comunităților ortodoxe române de peste hotare.

Cu același zel ca și la
Iași a demarat restaurarea marilor noastre monumente bisericești. Stau mărturie
mănăstirile: Curtea de Argeș, Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica,
Pasărea, Tigănești, Caldărușani, Sfântul Spiridon Nou, Sfântul Gheorghe și
însăși Catedrala patriarhală, și altele.[6]

În privinta conducerii
turmei cuvântătoare, Patriarhul Iustin a optat
pentru instaurarea unei ordini morale în viaţa preotului, pentru o
spiritualitate sacerdotală şi parohială disciplinată. Desigur, pentru acei
preoţi care socoteau existenţa consistoriilor ca ceva normal, metoda pastorală
a patriarhului Iustin devenea prea urgentă. Sacerdoţiu şi etica merg împreună,
sunt valori reciproce. Patriarhul Iustin a refuzat să creadă că ar putea să
existe slujitori nedemni care să uzurpă preoţia. De aceea, a spus odată[7], că „instanţele de
judecată pentru preoţi constituie o contradicţie, chiar o injurie pentru numele
unei Biserici Ortodoxe”.

 

Pastorația îndreptată spre satul românesc

        Vremurile
în care a păstorit erau aspre. Controlul tuturor tipăriturilor bisericeşti prin
cenzură îl făcea Departamentul Cultelor. De exemplu, toţi redactorii Editurii
Institutului Biblic și de Misiune erau „dresaţi” să elimine din textele
bisericeşti o seamă de termeni precum „om” sau „popor”, întrucât omul şi
poporul nu puteau fi obiective ale religiei, ci erau exclusiv „proprietăți” ale
partidului şi statului, ce urmăreau edificarea „omului nou”. Astfel Scrisorile
pastorale ale episcopilor nu mai puteau fi adresate „iubitului nostru cler şi
popor”, ci „iubiţilor noştri …credincioşi”.[8]

        Era epoca în care, în București, erau
salvate prin „translare”, ca printr-o minune, unele locașuri de cult. Altele,
ca de pildă Mănăstirea Văcărești, unde se preconiza mutarea Patriarhiei, spre a
fi eliberat Dealul Mitropoliei de crucile de pe turlele catedralei, ce
stânjeneau perspectiva comunistă asupra Bucureștiului de la balconul Casei
Poporului, au fost pierdute definitiv. Amenin­țarea buldozerelor era iminentă.
Chiar și în aceste împrejurări dramatice, Patriarhul Iustin Moisescu a reușit,
cu ajutorul lui Dumnezeu, să împiedice un mare sacrilegiu, demolarea Bisericii
„Sfântul Gheorghe”-Nou, ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu. Patriarhul
Iustin i-a spus limpede lui Ceaușescu, în cursul unei audiențe, că necropola
brâncovenească și biserica în care a fost prohodit I. L. Caragiale nu poate fi
ștearsă de pe fața pământului. Și a rămas în picioare![9]

         Îl
durea ceea ce vedea că se întâmplă în țară și chiar spunea: „Copiii de la țară nu au caiete. N-au cu ce
se încălţa. N-au ce mânca. I-au umplut râia şi păduchii. Cine a mai văzut una
ca asta? N-au săpun să se spele. Şi ei (Ceaușeștii) nu se mai satură de laude.
Sunt nişte mincinoşi.
..”[10]

         Orice
deplasare în țară a înaltei ierarhii bisericești, pentru târnosiri sau resfințiri
de biserici, putea avea loc doar cu aprobarea Departamentului Cultelor și în
prezența unui inspector al acestei instituții. Spre deosebire de patriarhul
Nicodim, care prefera pentru evidențierea slujirii patriarhale fastul şi splendoarea la slujbele dumnezeeşti, slujind
întotdeauna cu foarte mult fast[11],
patriarhul Iustin
nutrea concepția că „a fi mereu văzut,  mereu
prezent, a deveni familiar, sunt ispite care puteau știrbi din caracterul hieratic,
sacru, al demnității patriarhale”[12],
astfel încât era foarte zgârcit în apariții. Adiacent acestei filosofii de
viață în privința prezenței sale la diferite evenimente, neacceptând să aibă alături
de sine prezența securistului de la Departamentul Cultelor, delega întotdeauna
la târnosiri sau resfințirii de biserici, diverși colaboratori, fie episcopi
vicari, fie preoți consilieri, fie protopopi. În timpul slujirii sale de
patriarh, în Arhiepiscopia Bucureștilor, în mediul rural, s-au târnosit sau
resfințit 37[13]
biserici, dintre care 4 în județele Ialomița și Călărași: Hotarele (Călărași),
Cocora (Ialomița), Gălbinași (Călărași) și Frumușani (Călărași).

         Patriarhul
Iustin s-a îngrijit, în lipsa școlilor de cântăreți, în vederea ocupării
posturilor de cântăreți bisericești, îndeosebi în mediul rural, ca acei
credincioși care și-au însușit noțiunile de cântare și tipic și au o practică
la strană de cel puțin cinci ani, să poată participa la examenul de asimilare
.[14]

         Publicarea
Sfintei Scripturi: Noului Testament în 1979 și o nouă ediție sinodală a Bibliei,
în 1982, a adus multă bucurie creștinilor. În toate parohiile, de sat sau oraș,
s-au distribuit un număr limitat de exemplare, credincioșii doritori să
citească din Cuvântul Domnului înscriindu-se din timp pe liste, (în parohia Plevna sunt consemnați  9 doritori ai
Noului Testament[15] și 10
doritori ai Bibliei[16]
)  ce au achitat în avans contravaloarea
tipăriturilor.

         Colecția
de literatură patristică Părinți și
Scriitori Bisericești
, inițiată de patriarhul Iustin ajunge în toate
parohiile rurale. Diversitatea acestor scrieri, a permis, cu siguranță,
folosirea lor fie ca izvoare autentice ale credinței primilor creștini: (Actele
martirice, Apologeți de limbă latină și greacă, Scrierile Părinților
Apostolici, Istoria bisericească a lui Eusebiu), poate ca material omiletic în
sprijinul activității predicatoriale (Sf Ioan Gură de Aur, Sf Vasile cel Mare,
Origen, Fericitul Augustin, Sf. Grigore de Nissa, Metodiu de Olimp, Sf. Grigorie
al Neocezareei) sau pentru aprofundarea învățăturii de credință (Sf. Atanasie
cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul).

         Viața
și munca lucrătorilor pământului, a creștinilor de la sat, era apreciată constant
de patriarhul Iustin. Iată ce scria la finalul Pastoralei la Învierea Domnului,
1981 …„frumoasele
noastre câmpii, pe măsură ce sunt mai bine îngrijite şi mai bine lucrate, îşi
sporesc roadele lor bogate. Muncitorii pământului ştiu că acela care nu doarme
la vremea semănatulul își poate umple sânul cu fructe la vremea culesului -cum
zice Sfântul Vasile cel Mare. Nu ne îndoim că hărnicia, una din marile virtuţii
ale poporulul nostru, își va verifica renumele, ca şi în alte ramuri de
activitate, pe întinsele și mănoasele ogoare ale patriei noastre
[17].

         Părintele
Patriarh Iustin rămâne așadar în memoria Bisericii noastre ca fiind un om echilibrat,
un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, însă și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient.


[1] Pr Prof Dr Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol III, Editura IBMBOR,
București, 1997, p. 485

[2] Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și
Muscelului
, Să ne amintim de Patriarhul Iustin, în  Ziarul Lumina, 03 Mar, 2019,  p. 12

[3] Pr Prof Dr Mircea Păcurariu, Istoria…, p. 486

[4] ***, Patriarhul Iustin Moisescu, un stâlp neclintit în vremuri potrivnice,
Editura Basilica, București, 2019, p. 6

[5] ***, Patriarhul Iustin Moisescu, un stâlp neclintit…, p. 7

[6]
Pr. Prof. Dr. Mircea PăcurariuIstoria
Bisericii Ortodoxe Române
, vol III, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 486

[7] Pr. prof. dr. Ștefan Oprea, Slujirea preoţească şi activitatea misionară în gândirea şi scrisul
Patriarhilor Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu
, Editura Doxologia, Iași,
2015, p. 82

[8] Valeriu Anania, Memorii, Editura
Polirom, Iași, 2011, p. 641

[9] Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului,
Să ne amintim de Patriarhul Iustin, în 
Ziarul Lumina, 03 Mar, 2019,  p.
12

[10] Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și
Muscelului
, Patriarhul Iustin Moisescu, întru nemurire, în  Ziarul Lumina, 06 Ian, 2019, p. 12

[11] Veniamin  Sinaitul, Studenți
teologi moldoveni la Academia spirituală din Kiev
, în vol Închinare Înalt Sfințitului Patriarh Nicodim
al României
,  BOR, an LIII (1945), nr 11- 12, 
p. 561- 570…, p. 569

[12] Valeriu Anania, Memorii, p.
663

[13] Colecția revistei Glasul Bisericii, anii 1977- 1986

[14] Parohia Nucetu, Arhiva, anul
1977

[15] Parohia Nucetu, Arhiva, anul
1979

[16] Parohia Nucetu, Arhiva, anul
1982

[17] Iustin
Moisescu,  Pastorală la Învierea Domnului, în rev. Glasul Bisericii, an XL (1981), nr. 3-5, p 268

Categories: Articole

plevna

Sari la conținut