Din perspectiva organizării Bisericii Ortodoxe Române, în epoca premergătoare Unirii, o deosebită însemnătate au avut dezbaterile din cadrul Divanului ad-hoc al Moldovei din toamna anului 1857.
Sub președinția mitropolitului Sofronie Miclescu, în contextul în care unirea fusese deja cerută de ambele adunări legislative din Principate, s-au concretizat următoarele prevederi:
I. Recunoașterea neatârnării Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principate de orice chiriarhie străină, păstrându-se însă unitatea credinței cu Biserica Ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Sinodul Bisericii va fi cel care va întreține legătura cu Marea Biserică a Răsăritului;
II. Înființarea unei Autorități Sinodale Centrale pentru problemele duhovnicești,
canonice și disciplinare;
III. Niciodată mitropoliții și episcopii Țării să nu mai fie aleși dintre străini.
La aceleași discuții s-a accentuat tot mai puternic conflictul dintre autoritățile eclesiastice românești și de stat -pe de o parte, și patriarhiile Răsăritului- de cealaltă parte, asupra temei mânăstirilor închinate (statut canonic, obligații financiare față de stat și față de prevederile actelor de danie, situația imobilelor bisericești închinate, etc).
„Biserica din Principate era de facto- autonomă și autocefală. Era însă necesar ca acest statut să fie însemnat printr-un act sinodal, conform normelor canonice. În condițiile litigiului cu Locurile Sfinte, recunoașterea de către Patriarhie ar fi fost imposibilă, rezolvarea litigiului în
interes național fiind o piatră de hotar în proclamarea de jure a autocefaliei- cerută de poziția sa în lumea Ortodoxă. Dependența Bisericii Române de Patriarhia Ecumenică, ce ființa în Imperiul Otoman, era privită tot mai mult ca o problemă de stat, iar rezolvarea avea să vină prin măsurile bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza.” (Pr Dr D. A. Barz)
Categories: Articole