” În icoana Sfintei Treimi, a Sf Andrei Rubliov, cei trei îngeri, în ciuda aparentei reprezentări enigmatice, trimit deosebit de clar către identificarea teologică a Sfintei Treimi.
Astfel, atât în atitudinea, în mimica şi în gestica sa, cât şi în modul înveşmântării şi în culorile veşmintelor sale, îngerul din stânga se distinge foarte limpede de ceilalți doi. El singur şade stând drept în vreme ce ceilalţi doi se pleacă spre el. De aceea el îl simbolizează pe Tatăl, din Care ies în modul lor de fiecare dată propriu şi negrăit Fiul şi Duhul, prin naștere și purcedere fără de început.
Pe „Tatăl” Cel pentru noi acum încă „nevăzut” îl sugerează de asemenea şi hlamida în roz purpuriu aurit care învăluie aproape cu totul figura sa şi nu lasă să se vadă decât foarte puţin din azurul strălucitor al hitonului său.
Pe Tatăl îl sugerează în fine şi „casa” ce se înalţă în spatele lui, întrucât „în casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri” (Ioan 14, 2)
Pe icoanele aparţinând tipului „hristologic”, dar şi pe multe ce ţin de tipul „trinitar”, îngerul din mijloc poartă în mod constant un veşmânt extrem de caracteristic după formă şi colorit, şi care îl caracterizează, chiar şi independent de celelalte atribute, drept Hristos-Fiul. Pe trup el poartă un hiton de purpură închisă, adeseori tăiat de două dungi aurii dintre care însă, uneori vizibilă este doar una singură, aşa numitul clavus, iar deasupra o hlamidă de culoare albastră adânc azurie care e astfel purtată încât lasă liber braţul drept.
Jertfa de sine a Fiului o sugerează el însuşi trimiţând cu mâna sa dreaptă spre discul în formă de potir cu capul viţelului sacrificat. Acelaşi context îl sugerează și „arborele” ce se înalţă în spatele Fiului, simbol al lemnului Crucii ca Arbore al Vieţii.
În vreme ce la „Tatăl cel ascuns” azurul ceresc al hitonului de abia poate fi văzut, fiind cu totul acoperit de purpura străvezie a hlamidei, la Fiul el este, pe lângă purpura întunecată, culoarea dominantă. Chiar dacă în trup, Fiul ne-a descoperit „slava” Sa, pe care o are ca „Unul-Născut din Tatăl”; ucenicii Săi au „văzut-o” (Ioan 1, 14), şi „au dat mărturie” de aceasta (1 Ioan I, 2).
Cea mai dificilă trebuie să fost însă evidenţierea clară a Duhului Sfânt, întrucât chiar dacă Persoana Sa s-a descoperit, nu ni s-a descoperit însă „faţa” Sa. „Proprietăţile“ Sale le cunoaştem numai din legăturile Sale cu Tatăl şi cu Fiul în istoria mânturii şi din lucrarea Sa în noi. Rubliov a ştiut să vizualizeze în chip măiestrit această smerită retragere a Duhului.
Ca şi Fiul, îngerul din dreapta, care simbolizează pe Duhul Sfânt; se pleacă spre Tatăl de la Care după învăţătura biblică (Ioan, 15, 26) şi a Bisericii (vezi Simbolul de credinţă niceoconstantinopolitan) purcede. Ca şi Fiul, şi El poartă hlamida astfel încât un braţ îi rămâne liber. Însă acesta nu este braţul drept ca la Fiul, ci braţul stâng: o aluzie la vechea învăţătură patristică (Irineu) după care Fiul şi Duhul sunt deopotrivă cele două „mâini” ale Tatălui prin care Acesta lucrează totul.
Ca şi la Fiul, azurul ceresc, aici culoarea hitonului, poate fi bine văzut, întrucît Duhul, pe Care Fiul ni l-a trimis de la Tatăl drept „celălalt Paraclet-Mângâietor” (Ioan 14, 16; 15, 26), S-a revelat, ca şi Fiul dealtfel, pe Sine Însuși.
Hlamida sa are culoarea verdelui delicat. În Biserica Ortodoxă aceasta este (până astăzi) culoarea liturgică a Cincizecimii când şi bisericile sunt împodobite adeseori cu verdaţă proaspătă. Verdele, aşadar, este aici simbol al vieţii celei noi, întrucât Duhul. „dătătorul de viaţă”, aşa cum se spune în cântările Cincizecimii, dă naştere şi face să crească. Verde este dealtfel şi solul pe care se găsesc toate cele trei figuri îngereşti.
În spatele îngerului din dreapta se ridică în fine o „stâncă” ce poate fi interpretată ca Simbol al pământului a cărui „faţă o înnoieşte Duhul”, aşa cum se spune în psalmul vecerniei (103, 30) în Biserica Ortodoxă, şi pe care „faţă” El săvârşeşte lucrarea Fiului până la a doua Sa venire.
În cazul în care această stâncă, aşa cum arată unele copii timpurii ale icoanei avea la origine o despicătură, ea sugerează o altă interpretare, încă şi mai corectă faţă de contextul liturgic-iconomic al icoanei. Ar trebui să ne gândim atunci la acea stâncâ lovită şi ruptă de toiagul lui Moise care a făcut să „ţâşnească apă” vie poporului însetzft (Ieșire 17,6). Această „piatră duhovnicească” o interpretează încă Pavel drept simbol al lui Hristos (1 Cor 10, 4) iar Hristos Însuși interpretează „râurile de apă vie” ca trimițând spre Duhul Sfânt.” (Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi)
www.parohiaplevna.ro; parohiaplevna@gmail.com
Categories: Articole