Cei doi misionari, Pavel şi Barnaba, plini de bucuria misiunii bine împlinite în prima Călătorie de evanghelizare a neamurilor, n-au avut parte de multă linişte în Antiohia. Căci coborându-se unii iudei încreştinaţi din Ierusalim, care învățau pe fraţi că trebuie să se taie împrejur, altfel neavând parte de mântuire (v. 1), au produs tulburare în comunitatea creștină.
Iudeii din diaspora, în urma vieţuirii lor între păgâni şi a contactului zilnic cu ei, erau zeloşi în privinţa esenţialului Legii și a superiorității acesteia din punct de vedere moral, dar atribuiau mai puţină importanţă legilor referitoare la cult. De aceea, iudeii aceştia din afara graniţelor Palestinei au acceptat cu mai multă ușurință faptul că și păgânii pot intra în Biserică, fără să li se impună tăierea împrejur. Evreii încreştinați din Ierusalim erau mai rigorişti, cerând respectarea Legii mozaice în litera ei de către toți păgânii care doreau să se încreștineze. Pavel şi Barnaba, dându-şi seama de consecinţele negative ce ar fi urmat unei asemenea poziţii, li s-au opus şi au avut multe discuţii contradictorii cu aceştia (v. 2).
Probabil, la propunerea acestor iudaizanţi, care socoteau că vor avea câştig de cauză la lerusalim, Biserica din Antiohia a trimis o delegaţie “la Apostolii şi preoţii de acolo” (v. 2), ca să afle care este poziţia Bisericii mame în privinţa primirii păgânilor în Biserică. Printre delegaţi erau şi Pavel şi Barnaba care, trecând prin Fenicia și Samaria, istoriseau creştinilor de acolo despre activitatea lor între păgâni, producând pretutindeni o mare bucurie (v. 3).
Ajunşi la Ierusalim, au făcut în faţa “Apostolilor şi preoților” o dare de seamă despre activitatea lor din prima Călătorie misionară (v. 4). Deja la această primă audiere, partida rigoristă, pe care Sfântul Luca o numeşte „cei din eresul fariseilor”, pretindea ca păgânii să se taie împrejur și să observe Legea lui Moise înainte de a intra în Creştinism. Pavel şi Barnaba opun acestora punctul lor de vedere, încingându-se discuţii aprinse pe această temă. Chestiunea principală nu s-a hotărât în accastă primă adunare.
Trebuie să presupunem, că între cele expuse în versetele 5 şi 6 s-a scurs oarecare timp, când cei doi au avut conversații directe cu Apostolii, cărora le-a expus punctul lor de vedere în privinţa problemei în discuţie convingându-i că nu trebuie să li se impună păgânilor, înainte de încreştinare, tăierea împrejur. La discuţiile acestea se referă Sfântul Pavel şi în Gal. 2,2, unde se relatează convorbirile purtate atunci de Pavel cu Apostolii la Ierusalim. Argumentarea paulină convinge, fiind câştigat pentru accastă poziţie chiar şi lacov, “fratele Domnului”, episcopul Bisericii din Ierusalim, cunoscut pentru viaţa sa austeră şi rigoarea cu care ținea Legea.
În şedinţa sinodală propriu-zisă (vv. 6-29), unde “Apostolii şi preoţii s-au adunat să cerceteze despre acest subiect” (v. 6), ia cuvântul şi Petru (v. 7-11). Acesta plecând de la experienţa personală de la Iope, îi încredințează că porunca lui Dumnezeu este de a-i primi pe păgâni în Biserică, întrucât şi lor “le-a dat Duhul Sfânt, ca şi nouă” (v. 8). Dumnezeu n-a făcut deosebire între cei tăiaţi şi netăiaţi împrejur, pentru că toți “Şi-au curăţit inimile prin credința” (v. 9) în Hristos. A pune pe grumazul ucenicilor un jug pe care “nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm” (v. 10), jugul Legii, ar însemna a ispiti pe Dumnezeu. Plecând de aici, Petru se postează pe poziţia apărată de Pavel, susţinând posibilitatea mântuirii tuturor, iudei sau păgâni, numai prin “harul Domnului nostru Iisus Hristos” (v. 10) fără observarea Legii.
Iau pe rând cuvântul Barnaba şi Pavel, istorisind despre semnele făcute de Dumnezeu prin ei între păgâni, ca o confirmare a misiunii lor din partea lui Dumnezeu. Nu vorbesc mai mult pentru ca să nu li se impute că influenţează decizia Sinodului.
Concluziile, în încheierea lucrărilor Sinodului, le trage Sfântul Iacov (v. 13-21). Toţi erau convinşi că de la el va porni dezlegarea practică a problemei. Episcopul Ierusalimului se referă mai întâi la cele spuse de Petru, arătând că Dumnezeu, prin Corneliu, şi-a exprimat voia de a-şi alege “un popor între neamuri, pentru numele Său” (v. 14). În acest sens, ca fundamentare scripturistică, citează cuvintele prooroceşti: „După aceasta mă voi întoarce şi voi ridica iarăşi cortul cel căzut al lui David şi cele distruse ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi îndrepta, ca să-L caute pe Domnul ceilalți oameni şi toate neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor” (Amos. 9, 11-l2; vv. 16-17). Pe baza acestui text, pe convingerea că “lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute din veac lucrurile Lui”, pe baza activităţii și a experienţei Sfinţilor Petru, Pavel şi Barnaba, Sfântul Iacov susține și el că voinţa divină este ca “să nu tulburăm pe cei dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu” (v. 19), adică să nu li se impună greaua sarcină a tăierii împrejur.
În concluzie, Sf. lacov propune ca păgânii, care îmbrățișează Evanghelia, să se plieze la câteva exigenţe acceptabile ale Legii. Evreii convertiți vor trebui să recunoască că din “poporul lui Dumnezeu” fac parte cei tăiaţi împrejur ca şi cei netăiaţi (cf. v. 19), iar aceştia din urmă vor facilita relaţii umane amiabile între ei și cei dintâi, prin acceptarea unui minimum de satisfacţie privitoare la unele interdicții legale.
Astfel:
a) “Să se ferească de întinările idolilor” (v. 20). Interdicţia nu se referă la actul în sine de jertfire la idoli, ceea ce ar însemna o părăsire a Creştinismului, cât la acţiunea, la fel de necreştină, de slujire a păcatelor înrobitoare; poate se referă şi la idolotite (cf. 1 Cor. 8-10; Apoc. 2, 20);.
b) De desfrânare (cf. Lev. 19, 6-24);
c) De consumarea cărnurilor de la animalele sugrumate;
d) De consumarea sângelui de animale “căci viața oricărui trup este în sângele lui” (Lev 17, 10-16).
Aceste prescripţii fac parte din acele oprelişti la care evreii (şi cei încreştinaţi) ţineau foarte mult. De aceea, prin hotărârea Sinodului, se doreşte a li se conferi obligativitate şi între creştinii proveniţi dintre neamuri, “pentru că sunt necesare” (v. 28). Aşa cum observa Sfântul Iacov, “din timpuri vechi (existau evrei) prin toate cetățile” (v. 21) şi care, încreştinându-se, n-ar fi văzut cu ochi buni necinstirea prescripțiilor strămoşeşti, pierzându-și astfel încrederea în învățătura cea nouă.
Propunerile lui lacov sunt acceptate, iar adunarea Apostolilor, la care luaseră parte și preoţii (v. 23), au hotărât să aleagă o delegaţie dintre ei care, în afară de Pavel şi Barnaba, să cuprindă și pe luda numit şi Barsaba și pe Sila, “toți bărbaţi cu vază între fraţi” (v. 24), ca martori, şi pe care să o trimită în Antiohia, având ca împuternicire o epistolă din partea Sinodului. (Pr Prof Dr Leon Arion)
Categories: Articole