Când se lasă peste pământ apusul, când se împart odihna somnului obştesc şi la căderea zilei liniştea se aşterne, eu văd cămara Ta sub chipul palatelor strălucitoare şi a pridvoarelor de nori ale amurgului. Foc şi porfiră, aur şi azur grăiesc prorocind despre frumuseţea cea negrăită a corturilor Tale şi cu glas de prăznuire strigă:

Slavă Ţie, în ceasul tihnit al înserării,

Slavă Ţie, Celui ce ai revărsat asupra lumii mare linişte,

Slavă Ţie, pentru raza de rămas-bun a soarelui care apune,

Slavă Ţie, pentru odihna somnului adânc,

Slavă Ţie, pentru bunătatea Ta care se arată în întuneric, când lumea toată pare a fi departe,

Slavă Ţie, pentru rugăciunile smerite ale sufletului,

Slavă Ţie, pentru deşteptarea făgăduită spre bucuria veşnicei zile neînserate,

Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Categories: Articole