b. Organizarea Bisericii în Epoca premergătoare Unirii

Din perspectiva organizării Bisericii Ortodoxe Române, o deosebită însemnătate au avut dezbaterile din cadrul Divanului ad-hoc al Moldovei din toamna anului 1857. Sub președinția mitropolitului Sofronie Miclescu, în contextul în care unirea principatelor fusese cerută de ambele adunări, s-au concretizat următoarele prevederi:

I.Recunoașterea neatârnării bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice chiriarhie străină, păstrându-se însă unitatea credinței cu Biserica Ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Sinodul Bisericii va fi cel care va întreține legătura cu Marea Biserică a Răsăritului; II.Înființarea unei Autorități Sinodale Centrale pentru problemele duhovnicești, canonice și disciplinare, unde va fi reprezentată și preoțimea de mir a fiecărei eparhii; III.Niciodată mitropoliții și episcopii Țării să nu mai fie aleși dintre străini.

La aceleași discuții s-a accentuat tot mai puternic conflictul dintre autoritățile eclesiastice românești și stat -pe de o parte, și patriarhiile Răsăritului,de cealaltă parte, asupra temei mânăstirilor închinate ( statut canonic, obligații financiare față de stat și față de prevederile actelor de danie, situația imobilelor bisericești închinate, etc).„Biserica din Principate era de facto- autonomă și autocefală. Era însă necesar ca acest statut să fie însemnat printr-un act sinodal, conform normelor canonice. În condițiile litigiului cu Locurile Sfinte, recunoașterea de către Patriarhie ar fi fost imposibilă, rezolvarea litigiului în interes național fiind o piatră de hotar în proclamarea de jure a autocefaliei- cerută de poziția sa în lumea Ortodoxă. Dependența Bisericii Române de Patriarhia Ecumenică, ce ființa în Imperiul Otoman, era privită tot mai mult ca o problemă de stat, iar rezolvarea avea să vină prin măsurile bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza” .

Categories: Articole