Semnele și cunoașterea celui ce are smerenia cea adevărată sunt acestea:

A se socoti pe sine că este mai păcătos decât toți păcătoșii și că nici un bine nu a făcut înaintea lui Dumnezeu.

A se prihăni pe sine în toată vremea și în tot locul și în toată lucrarea.

A nu năpăstui pe nimeni, nici a socoti că este cineva pe pământ mai pângărit decât dânsul, sau mai păcătos, sau mai leneș.

Pe toți de-a pururea a-i lăuda și a-i slăvi.

A nu judeca sau a defăima sau a grăi de rău pe cineva, vreodată.

A nu-și face închipuire de sine în vreo privință, a nu se supăra cu nimeni, ori pentru credință, ori pentru altceva; ci, dacă zice de bine, să zici și tu așa, iar de zice de rău, să zici: „Tu știi”.

A avea supunere și a urâ voia sa, ca pe o pierzătoare de suflet.

A nu căuta la nimeni de sus.

A avea înaintea ochilor săi moartea.

A nu cuvânta în deșert sau a grăi deșertăciuni sau a minți vreodată.

A nu grăi împotriva celui mai mare.

A suferi ocările, defăimările, pagubele, cu bucurie.

A urâ odihna și a iubi osteneala.

A nu întărâta pe cineva sau a răni știința cuiva.

Acestea sunt semnele și cunoașterile smereniei celei adevărate. Și fericit este acela ce le are pe ele, că acela s-a făcut casă și biserică a lui Dumnezeu și Dumnezeu S-a sălășluit întru dânsul și Împărăției Cerurilor moștenitor s-a făcut.

Categories: Articole