„Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia şi tuturor sfintelor soborniceştilor Biserici, care sînt în toate limbile, mila, pacea şi dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraţilor, despre alţi mucenici şi despre Sfîntul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sîngele său mucenicesc. Mulţi sfinţi mucenici au arătat atunci bărbăţie nebiruită. Unii atît de mult au fost bătuţi, încît toate vinele şi alcătuirile s-au rupt într-înşii şi cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alţii erau tîrîţi pe hîrburi ascuţite şi pe pietre şi toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alţii erau daţi fiarelor spre mîncare. Păgînii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinţilor, se minunau”. Între alţi răbdători de chinuri un tînăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăţie, cu nefricoasă inimă şi cu nebiruită minte mergînd la moarte, care fireşte pentru toţi este înfricoşătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-şi cruţe tinereţile şi să nu piardă cu aşa amară moarte viaţa asta dulce. El, cînd a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dînsele, zădărîndu-le ca să-l mănînce. Un oarecare din Frigia, anume Ţuint, văzînd fiarele şi înfricoşata torturare, s-a temut şi a căzut din mîntuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte uşoară, ca şi cum s-ar goni de un grabnic vînt, a mers la judecata păgînească şi a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă ca la un lucru atît de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri şi ştiind că poporul elin cel necredincios priveşte spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp şi să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deşi voia să rămînă în cetatea Smirnei pînă ce va fi prins, acum, fiind rugat de creştini, a ieşit din cetate şi s-a ascuns într-un sat şi se ruga ziua şi noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său. Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgîni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui şi a ars. Apoi, îndată deşteptîndu-se din somn a zis către ceilalţi care erau cu dînsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimişii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceştia, prinzînd pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp şi l-au arătat într-o cămară în foişor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicînd: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dînsul, a ieşit pe trepte în întîmpinarea lor, apoi, cu faţa luminoasă şi cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoşteau, priveau la cărunteţele lui, la blîndeţea şi la luminarea cinstitei lui feţe şi, mirîndu-se, au zis între dînşii: „Era drept să suferim atîta osteneală şi sîrguinţă pentru căutarea bătrînului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă şi-i rugă să mănînce şi să bea, ospătîndu-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune. El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dîndu-i mulţumire pentru toate dumnezeieştile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinereţele lui, încredinţîndu-I Sfînta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luînd slujitorii pe bătrîn, l-au pus pe un asin şi l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sîmbătă cea mare. Doi cinstiţi senatori, Irod şi Nichita, l-au întîmpinat în cale şi, luîndu-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credinţă, numai cu cuvîntul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpîne, cezarule, voi jertfi? Şi aşa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea şi după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi”. Ei, mîniindu-se şi ocărîndu-l, l-au aruncat din caretă şi, căzînd, bătrînul şi-a sfărîmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea. Fiind dus la judecată, poporul păgîn a strigat, bucurîndu-se că Policarp este prins. Sfîntul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicînd: „Îmbărbătează-te, Policarpe, şi te nevoieşte cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit şi alţii din ai noştri, cum grăieşte epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu eşti Policarp?” El a răspuns: „Eu sînt.” Grăit-a judecătorul: „Cruţă-ţi bătrîneţele tale; leapădă-te de Hristos şi jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul şi alte asemenea i-a zis: „Vino-ţi în simţire, Policarpe, şi zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”. Atunci Policarp cu cinstită faţă şi-a ridicat mîinile spre cer şi, întinzîndu-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău şi te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care pînă acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozeşte, căci nu-mi voi schimba gîndul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozeşti cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l ştii, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu şi necredincioşii. Nu zăbovi mai mult şi fă degrab ceea ce ai să faci”. Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturiseşte că este creştin. Auzind acestea, elinii şi iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulţime mare de lemne şi vreascuri, Policarp şi-a lepădat brîul şi s-a dezbrăcat de haine. Scoase şi încălţămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele şi piroanele ca să-l pironească pe Policarp, ca nu cumva să scape din foc. Sfîntul a zis către dînşii: „Nu se cade să mă pironiţi, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da şi bărbăţie ca să nu mă mişc din loc sau să mă întorc în vreo parte”. Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat şi au pus pe bătrîn pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Şi se ruga Sfîntul Policarp, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii şi mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rîndui să beau paharul patimilor Hristosului tău şi să fiu părtaş al durerilor Lui, precum şi la învierea vieţii veşnice. Primeşte-mă ca pe o jertfă aleasă şi plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte şi ai aşezat-o aşa cum ai săvîrşit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veşnic, cu Care se cuvine Ţie şi Sfîntului Duh toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt şi, aprinzîndu-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vîlvătaie mare şi s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfînt şi înălţîndu-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pînză a corabiei suflată de vînt, aşa umflîndu-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălţime. Deci stătea Sfîntul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curăţindu-se ca aurul în ulcea. Şi am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieşea din focul acela şi care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgînii, văzînd aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie şi să-l ucidă. Alergînd speculatorul, l-a împuns cu o suliţă lungă şi a ieşit din rană sînge neobişnuit, căci curgînd ca un rîu din izvor a stins focul cu totul şi toată mulţimea poporului se mira de aceea, cunoscîndu-se cîtă deosebire este între credincioşi şi cei necredincioşi. După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creştinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dînsul ca dumnezeu, ca şi pe Cel Răstignit. Nu ştiau ticăloşii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mîntuirea noastră, şi pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă. Sutaşul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc şi cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decît aurul şi mai scumpe decît pietrele cele de preţ, adunîndu-le din cenuşă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoinţe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit şi întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi şi vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru. Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu şi, după ce o veţi citi, să trimiteţi epistola aceasta şi la ceilalţi fraţi risipiţi, ca şi aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca şi pe noi toţi să ne umple de darul Său, şi să ne ducă în veşnica Sa împărăţie, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea şi mărirea, în veci. Amin.Sărutaţi pe toţi sfinţii, iar pe voi vă sărută toţi cei ce sînt cu noi şi Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvîrşit pomenirea Sfîntului Policarp, în al şaptelea calend al lui Mai – adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sîmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian şi împărăţind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiţi sănătoşi, cei ce umblaţi întru vestirea cuvîntului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mîntuirea sfinţilor celor aleşi, precum a săvîrşit pătimirea şi Sfîntul Policarp, căruia şi noi moştenitori ne facem, întru împărăţia lui Hristos. Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărţile cele de piele ale Sfîntului Irineu, ucenicul Sfîntului Policarp. De la dînsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiţi şi le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfîntul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Şi, scriindu-le, am înnoit cele ce erau şterse prin vechime ca şi pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleşii Săi, în cereasca Sa împărăţie, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin. (Epistola Creștinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici, anul 143)

Categories: Articole