În cuvântul lui Dumnezeu către noi, aşa cum ne este propovăduit el de Biserică, simţim dragostea lui Hristos pentru noi şi simțim cum se naşte dragostea noastră față de El.

Iar prin rugăciunea noastră ne arătăm afecțiunea noastră față de El.

Rugăciunea noastră este dar primit de la El şi răspuns al nostru la darul Lui. Ea se arată ca rod al cuvântului Său către noi. (Părintele Stăniloae)

Spunem că rugăciunea urmează ascultării cuvântului propovăduirii despre Hristos. Dar şi cuvântul acestei propovăduiri urmează rugăciunii şi devine mai roditor când este încălzit de rugăciune. În această succesiune rugăciune-cuvânt, Apostolul acordă întâietate rugăciunii, zicând: Noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului (Fapte IV, 4).

În timpul citirii Sfintei Evanghelii se aprinde un sfeşnic, iar preotul, înainte de această lectură, rostește rugăciunea: „Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii Tale şi deschide ochii minţii noastre spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”. Aşadar, şi cuvântul Evangheliei întăreşte rugăciunea, când ea se săvârşeşte în cadrul cultului Bisericii. Căci cuvântul şi rugăciunea se completează. Înțelegem de ce lucrarea de propovăduire nu poate să lipsească din viaţa Bisericii, aşa cum nu poate lipsi rugăciunea. (Pr George Robert Tătulea)

Categories: Articole