„În vremea aceea s-a dus Iisus prin părțile Tirului și ale Sidonului“. (Matei 15, 21)
După vorbirile avute cu cărturarii și fariseii asupra unor obiceiuri ale lor, prin care înlăturau poruncile lui Dumnezeu și ajunseseră să cinstească pe Dumnezeu numai cu buzele, inima lor rămânând departe de Domnul, și după ce cărturarii și fariseii s-au scandalizat de cele auzite, iar Iisus i-a făcut pe ei povățuitori orbi pentru relele lor datini, Domnul a trecut din Iudeea în Siria, în părțile orașelor Tir și Sidon. Pentru ce Iisus Hristos, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu meargă în calea păgânilor și să nu intre în cetatea samarinenilor, ci să se ducă mai cu seamă la oile cele pierdute ale casei lui Israel, El însuși a părăsit oile cele pierdute ale acestei case și a mers în calea păgânilor din părțile Tirului și Sidonului? Prin aceasta El n-a călcat nici o poruncă dată ucenicilor Săi și nici pe poporul lui Israel nu l-a părăsit, pentru că porunca nu zicea să nu mergeți nicidecum la păgâni, ci să mergeți mai cu seamă la oile cele pierdute ale casei lui Israel, dându-le întâi lor cinstea, fiindcă ei primiseră Legea, cu proorociile despre El, și astfel aveau destulă lumină și învățătură pentru primirea Lui. Și într-adevăr, israelitenii au avut cei dintâi cinstea aceasta, pentru că, nu numai Domnul Hristos, cel dintâi, i-a învățat pe ei, ci și sfinții apostoli, având poruncă de la El, lor le-au propovăduit mai întâi credința în Hristos și numai după aceasta s-au întors către păgâni, fiindcă iudeii n-au primit propovăduirea, după cum ni se spune în Faptele Apostolilor: „Atunci Pavel și Varnava le-au spus în față iudeilor: Vouă trebuie să grăim mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădați și nevrednici vă socotiți pe voi de viața cea veșnică, iată ne întoarcem la păgâni“ (Fapte 13, 46). Tot astfel a făcut și Iisus Hristos după cele întâmplate în vorbirile Lui cu cărturarii și fariseii. A plecat la păgânii din Tir și Sidon.
„Și iată o femeie cananeiancă, din acele ținuturi, ieșind în calea Lui, striga și zicea: miluiește-mă pe mine, Doamne, fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon“. (Matei 15, 22)
Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că femeia aceasta era din Fenicia Siriei (Marcu 7, 26). Fenicienii se numeau cananei. Deși femeia era cananeiancă păgână, totuși ea, după cum se vede, știa ceva despre Iisus Hristos, pentru că L-a numit, nu numai Domn, ci și Fiu al lui David. Atât de mult a crezut că va dobândi tămăduirea fiicei sale, încât, neținând seama că este de alt neam, a ieșit cu toată îndrăzneala în întâmpinarea Domnului și L-a rugat pentru fiica ei, strigând către El cu glas mare: Miluiește-mă, pe mine, Doamne!
„El însă nu-i răspunse nici un cuvânt, ci venind aproape ucenicii Lui, îl rugau și ziceau: slobozește-o pe ea, că strigă în urma noastră“.(Matei 15, 23)
Iubitorul de oameni Iisus Hristos a înviat din morți pe fiul văduvei, la poarta cetății Nain, a dat lumină ochilor orbului din naștere, a însănătoșit mădularele slăbănogului de la scăldătoarea oilor și a tămăduit bolile multor bolnavi, fără nici o rugăminte din partea cuiva. Pentru ce nu dă nici un răspuns cananeiencii, acestei mame nenorocite, care se ruga cu atâta credință și evlavie, strigând cu glas mare: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David? Această tăcere a mirat pe ucenici. De aceea, apropiindu-se de El, îl rugau, zicând: dă-i drumul că strigă în urma noastră. Ei ziceau acestea, nădăjduind să-L înduplece pe Iubitorul de oameni, ca să miluiască pe femeie. Dacă Domnul ar fi răspuns cananeiencii și i-ar fi ascultat rugăciunea, ucenicii Lui și poporul, care erau acolo, necunoscând credința ei, s-ar fi scandalizat, știind că femeia era de alt neam și de altă credință. De aceea Iisus nu i-a răspuns ei nici un cuvânt, pentru ca, silită fiind de tăcerea Lui, să arate, prin stăruință, cât de mare este credința ei. Deci tăcerea Domnului a fost mijlocul prin care, arătându-se credința și evlavia femeii, s-a înlăturat tulburarea ucenicilor și a poporului care era de față. După aceea,
„Răspunzând El, le zise: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel“.(Matei 15, 24)
Iisus Hristos le-a zis că nu este trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel, ca să arate prin aceste cuvinte că nu voiește să asculte rugăciunea cananeiencii și astfel să se arate credința ei, spre mustrarea iudeilor, care, zicând că ei cred în Dumnezeu, erau necredincioși în cele ce a zis Dumnezeu despre Iisus Hristos. De aceea sfinții apostoli auzind răspunsul Domnului n-au mai zis nimic.
„Dar venind femeia s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25)
Deși rugămintea apostolilor n-a putut să înduplece pe Iisus, femeia, având încă credința ei tare, nici nu s-a deznădăjduit și nici n-a fugit, ci a căpătat și mai multă îndrăzneală și a venit mai aproape de Iisus Hristos. Acum nu mai striga mergând în urmă, ci stând în genunchi înaintea Lui, I s-a închinat și a zis: „Doamne, ajută-mă!“ Precum se vede, ea a crezut că Iisus este Dumnezeu adevărat și atotputernic. De aceea n-a zis: roagă pe Dumnezeu, sau roagă-le pentru mine, ci L-a rugat din toată inima ca pe un Dumnezeu, zicând: „Doamne, ajută-mă!“
„Iar El îi dădu acest răspuns: Nu se cuvine să iei pâinea fiilor și s-o arunci câinilor“. (Matei 15, 26)
Iisus numește pe păgâni câini, pentru viața lor necurată și pentru închinarea la idoli; iar pe iudei îi numește fii, pentru cinstirea lui Dumnezeu și pentru Legea care li s-a dat numai lor. Prin pâine se înțelege binele făcut prin minuni. Deși aceste cuvinte sunt o înfruntare, însă Iisus neavând scopul s-o înfrunte, ci numai să arate iudeilor credința ei neclintită în El, i-a zis: Tu-mi ceri să-ți fac un bine, dar nu se cuvine a lua binefacerile rânduite pentru cei care cred în Dumnezeu și a le arunca necredincioșilor. Tot așa altă dată, a zis către sutașul care îl ruga pentru servitorul lui: „Voi veni și-l voi tămădui!“ (Matei 8, 7), ca să arate credința lui, evlavia și smerenia, din răspunsul dat de acesta: „Doamne, nu sunt vrednic, ca să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea“ (Matei 8, 8).
„Dar femeia a zis: adevărat, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor“. (Matei 15, 27)
Cât de mare este căldura credinței ei! Este gonită ca un câine, însă ea crede că totuși va fi ascultată. Câtă smerenie! Este socotită în rândul câinilor, dar cu mare bărbăție sufletească ea primește înfruntarea. Cu câtă înțelepciune răspunde la cele zise de Iisus: Așa este, Doamne! Câinii sunt necurați, dar precum ei mănâncă din fărămiturile care cad de la masa stăpânilor lor, așa dă-mi și mie darul acesta, care este mic la Tine, ca și una din fărămiturile care cad de la masă, dar la mine este mare, căci vindecă suferința cea cumplită a iubitei mele fiice.
Ca Dumnezeu atoateștiutor, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos cunoștea de mai înainte toată frământarea sufletească a cananeiencei și toată credința ei. Dacă nu i-a ascultat îndată rugăciunea ei, ci a lăsat-o să mărturisească înaintea tuturor credința ei puternică, El a făcut aceasta pentru că voia să arate atât celor ce erau de față, cât și tuturor, că deși femeia cananeiancă era de alt neam și închinătoare la idoli, totuși pentru credința ei neclintită în Iisus Hristos ca Dumnezeu, era vrednică de darul pe care-l cerea. Și, ca să închidă încă o dată gura iudeilor care nu credeau în El,
„Atunci, răspunzând Iisus, a zis ei: o, femeie, mare este credința ta, facă-se ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“. (Matei 15, 28)
Într-adevăr, mare este credința acestei femei închinătoare la idoli și neștiutoare a învățăturilor și Legii dumnezeiești la iudei. Aleargă, ieșind din hotarele patriei sale, și strigă în urma lui Iisus și a ucenicilor Lui: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22) Deși nu primește nici un răspuns și este gonită și înfruntată, ea însă nu pleacă, ci stă, crezând că Hristos o va asculta. Pentru aceasta i-a dat ei Domnul tot ceea ce a cerut, așa cum a dat și sutașului altă dată, zicându-i: „Facă-se ție precum voiești!“ (Matei 8, 13), după ce a lăudat-o pentru credința ei, spunându-i: „O, femeie, mare este credința ta!“ În ceasul acela în care Iisus Hristos a grăit cuvântul acesta: „Facă-se ție după cum voiești!“ fiica ei s-a tămăduit, ca și altă dată servitorul sutașului, iar femeia cananeiancă a primit, cu aceasta, răsplata bine meritată a credinței ei și a stăruinței ei în rugăciune.
Deci, iubiți frați, având pildă pe femeia cananeiancă, și aducându-ne aminte totdeauna de bunăvoința Mântuitorului Hristos față de ea și de minunea pe care a săvârșit-o Domnul, la rugăciunea ei cea stăruitoare să fim tari în credința noastră și să stăruim în rugăciunile noastre către Bunul Dumnezeu, căci numai astfel ne vom putea împărtăși de binecuvântările Sale, de al Său har și de a Sa iubire de oameni.
Categories: Articole