Orbul din Evanghelia citită astăzi avea vătămați ochii trupului de o boală trupească; noi însă avem întunecați ochii sufletului de păcate. El nu vedea cele pământești; noi nu vedem cele cerești. Dar orbul, auzind că Iisus Hristos avea să treacă pe drumul pe care se afla el și sta cerșind, îndată ce s-a apropiat Iisus de el, I-a cerut cu stăruință mare să-i dea lumina ochilor săi, strigând cu mare glas: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!“ (Luca 18, 38). Noi însă, deși credem că Același Iisus Hristos este pururea înaintea noastră și zicem: „Văzut-am mai înainte pe Domnul, înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin“ (Psalm 15, 8), totuși, nu ne îngrijim nicidecum de iertarea păcatelor noastre și nici nu strigăm din suflet: „Iisuse Fiul lui David, miluiește-ne!“. Să urmăm, fraților, și noi, orbului; să ne rugăm și noi cu stăruință și, ca și el, să strigăm: „Iisuse Fiul lui David, miluiește-ne!“; deschide ochii sufletului nostru, ca să vedem minunile Tale, și să înțelegem puterea glasului Evangheliei Tale de astăzi, care ne spune că:
„În vremea aceea, când s-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb stătea la marginea drumului și cerșea“. (Luca 18, 35)
Întâmplarea aceasta, o povestesc și Evangheliștii Matei și Marcu. Evanghelistul Matei zice însă că au fost doi orbi, care s-au luminat de Domnul Iisus. De aceea par a fi neuniți sfinții evangheliști. Cum însă Evanghelistul Marcu zice că ieșind Iisus din Ierihon cu ucenicii Lui și popor mult, Bartimeu orbul, feciorul lui Timeu, ședea lângă drum; iar Luca povestește că, apropiindu-se Iisus de Ierihon, un orb oarecare ședea lângă drum și cerșea, vedem că nu unul, ci doi orbi au fost atunci la Ierihon. Dintre aceștia, unul este acela despre care vorbește Evanghelistul Marcu că l-a întâmpinat Domnul Iisus ieșind din Ierihon; iar celălalt, despre care vorbește Evanghelistul Luca, este acela care stătea la marginea drumului și cerșea, când a intrat Iisus în aceeași cetate a Ierihonului. Numele unuia nu ni l-a spus Sfântul Luca; pe al celuilalt însă l-a arătat Sfântul Marcu, zicând: „Bartimeu, feciorul lui Timeu“ (Marcu 10, 46). Astfel, Evanghelistul Matei, care a scris Evanghelia sa mai înainte și de Marcu, și de Luca, a cuprins în povestirea Evangheliei sale pe amândoi orbii, pentru că amândoi au căpătat vedere. Evanghelistul Marcu a povestit, mai pe urmă, numai despre Bartimeu, iar Evanghelistul Luca numai despre cel de la intrarea în Ierihon, zicând că orbul acesta stătea la marginea drumului și cerșea milostenie.
„Și auzind el mulțimea trecând, a întrebat ce e aceasta? Și i-au spus: trece Iisus din Nazaret“. (Luca 18, 36-37)
Omul acesta era orb de tot, pentru că nu vedea nici pe Iisus Hristos, nici mulțimea oamenilor care treceau pe drumul unde ședea el. Auzind însă sunetul și zgomotul mulțimii, care mergea după Iisus și trecea pe drumul unde se afla el, a întrebat ce este aceasta? Și i-au răspuns cei ce stăteau împrejurul lui, că trece Iisus din Nazaret.
„Atunci el a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Iar cei ce mergeau înainte, îl certau ca să tacă. El însă cu atât mai vârtos striga: Fiul lui David, miluiește-mă!“ (Luca 18, 38-39)
Iată câtă credință, câtă stăruință și câtă statornicie la acest orb! A crezut că Iisus poate să-i lumineze ochii lui și de aceea, aflând că Iisus este Cel ce trecea pe acolo, îndată, cu toată dorința lui sufletească și cu stăruință mare, a strigat cu glas tare: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!“ El învățase, după cum se vede, proorociile profeților care vesteau că Mântuitorul lumii se va naște din casa și seminția lui David. Crezând că Iisus Hristos este Cel care a fost vestit de prooroci, striga cu toată îndrăzneala: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!“ Cei ce treceau, îl mustrau și-l certau, poruncindu-i să tacă, dar el sta neclintit în credința, în nădejdea și în osârdia sufletului său, și cu mult mai vârtos striga: „Fiul lui David, miluiește-mă!“
„Dar Iisus s-a oprit și a poruncit să-l aducă la Sine. Și când a fost aproape, l-a întrebat: ce vrei să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să-mi capăt vederea!“. (Luca 18, 40-41)
A auzit Iubitorul de oameni glasul cel disperat al orbului. A auzit cuvântul acesta: „Fiul lui David, miluiește-mă!“ și de aceea s-a oprit și a poruncit să aducă pe orb înaintea Lui; iar după ce l-a adus aproape, atunci l-a întrebat: „Ce vrei să-ți fac?“ Iar orbul i-a răspuns: Doamne, lumina ochilor mei o doresc; aceasta cer de la Tine: să deschizi ochii mei și să văd lumina zilei. Domnul Iisus, ca un Dumnezeu adevărat, cunoștea și gândurile cele ascunse ale inimilor oamenilor. Știa ce dorește orbul. Dar l-a întrebat pe cel orb, întâi ca să arate că la orice lucru bun este nevoie și de voința omului: al doilea, ca toți cei care stăteau împrejur, auzind din gura orbului că este orb și cere lumina ochilor săi, să nu se îndoiască nicidecum de minunea vindecării lui; iar al treilea, ca să arate că nu altceva, ci ceea ce a cerut orbul, aceea a luat, după credința lui. El era nu numai orb, ci și foarte sărac, căci șezând lângă drum, cerșea milostenie. De aceea, cei ce erau de față puteau să creadă, că strigând el: „Fiul lui David, miluiește-mă!“, nu cerea de la Iisus Hristos lumina ochilor, ci milostenie, cum cerea și de la alți oameni care treceau pe acolo. Întrebat fiind însă și răspunzând că cere lumina ochilor săi, a înlăturat orice bănuială și a arătat tuturor credința sa în Hristos.
„Atunci, Iisus i-a zis: deschide ochii! Credința ta te-a mântuit. Și în aceeași clipă a deschis ochii și mergea după Iisus, slăvind pe Dumnezeu; iar tot poporul care văzuse, dădea laudă lui Dumnezeu“. (Luca 18, 42-43)
Vindecarea orbului este o dovadă, între multe altele, că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, pentru că cine altul poate să deschidă ochii vreunui orb, numai cu cuvântul, dându-i vederea, decât numai Unul Dumnezeu atotputernic? Dumnezeu a zis: „Să se facă lumină!“ (Facere 1, 3), și s-a făcut îndată lumină; Domnul Iisus a zis: „Deschide ochii!“, și îndată orbul și-a deschis ochii săi și a văzut lumina. Dar și acum, ca în atâtea alte rânduri, Domnul Iisus, după obiceiul Său, socotind minunea nu din puterea Sa cea făcătoare de minuni, ci din credința orbului, a zis: „Credința ta te-a mântuit“. Mari și minunate lucruri ne-a învățat, cu aceasta, Domnul. Ne-a învățat, mai întâi, că credința puternică, stăruitoare și statornică este de-a pururea în inimile noastre un izvor de apă vie, izvorâtoare de tot felul de minuni în viața. noastră de toate zilele și că, astfel, nimic nu-i este cu neputință celui ce crede cu adevărat. Ne-a învățat, apoi, că singură credința este în stare să deschidă ochii minții noastre, ca să vedem și să înțelegem bogăția harurilor pe care Dumnezeu le revarsă în toată clipa asupra noastră. Ne-a învățat, în fine, ca, în orice împrejurare din viața noastră, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, săvârșim vreun lucru mare și însemnat, să fugim de lauda oamenilor.
Orbul vindecat, simțind mărimea binefacerii Domnului și-a arătat îndată recunoștința sa, slăvind pe Dumnezeu și urmând lui Iisus, Binefăcătorului său. Dar și poporul văzând această slăvită minune, aducea lui Dumnezeu laudă.
Categories: Articole