Scopul pildei din Evanghelia care s-a citit astăzi, este arătarea osândirii bogaților iubitori de plăceri și nemilostivi și răsplătirii cu slavă a celor care, fiind în sărăcie și suferințe, n-au uitat pe Dumnezeu. Cel care va asculta această cerească învățătură, cu credință și cu evlavie, dacă va fi bogat, se va face cumpătat și milostiv; iar dacă va fi sărac și suferind, se va întări în sufletul său și în nădejdea ajutorului și răsplătirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, să ascultăm cu evlavie pilda Sfintei Evanghelii.

„Domnul a zis: era odată un om bogat, care se îmbrăca în porfiră și în in de mare preț și petrecea în fiecare zi, înconjurat de slavă“. (Luca 16, 19)

Bogatul acesta, care înfățișează pe orice bogat iubitor de plăceri și nemilostiv, se îmbrăca cu haine roșii de porfiră și cu vison din pânză de in de mare preț și se veselea în chip strălucit, nu numai uneori, ci în toate zilele. El trăia, adică, în mare lux, cu multe cheltuieli, în multă îndestulare, având masa plină de multe feluri de mâncăruri și de băuturi, cu muzicanți, cântări, jocuri și glume, așa cum fac numai bogații iubitori de plăceri și de slavă, care își prețuiesc pântecele lor mai mult decât pe Dumnezeu și ascultă de plăcerile trupului lor mai mult decât de dreapta judecată. În timpul acesta,

„Un sărac, anume Lazăr, zăcea la porțile lui, plin de bube, și ar fi poftit să se sature din ce cădea de la masa bogatului; ci câinii venind, lingeau bubele lui“ (Luca 16, 20-21)

Oare, pentru ce nu s-a spus și numele bogatului? Pentru ca să arate că sunt nevrednice de pomenirea lui Dumnezeu numele oamenilor răi, cum era bogatul din pilda aceasta, și sunt vrednice de dumnezeiasca pomenire numele drepților, cum era săracul Lazăr. Numele păcătoșilor se pomenesc numai pe pământ și se scriu pe mormintele lor, iar numele drepților sunt cunoscute în ceruri, fiindcă, după cum ne spune înțeleptul Solomon, „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu, și chinul nu se atinge de ele“. (Înț. lui Solomon 3, 1)

Sărac era Lazăr, dar atât de sărac că dorea fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului. Sărac, dar și lipsit, că neavând nici casă, nici acoperământ, zăcea la poarta bogatului. Sărac și bolnav, dar nu numai bolnav, ci și plini de răni și în nemișcare, încât, câinii venind, îi lingeau bubele lui. Dar, pătimind atât de mult, niciodată n-a hulit, nici n-a învinuit dumnezeiasca Pronie și nici n-a ocărât nemilostivirea bogatului, ci, ca alt Iov, suferea cu răbdare și cu bărbăție. Iar bogatul, îmbrăcat în porfiră și în vison scump, cu mese desfătate, și în toate zilele veselindu-se, văzând la ușa lui pe Lazăr care pătimea atât de cumplit, nu l-a băgat înăuntru, în casa sa, nu i-a dat niciodată veșminte sau hrană, n-a luat în seamă boala lui, n-a gonit din curtea sa nici măcar câinii, care îi lingeau bubele lui. Ce a urmat după toate acestea?

„A murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam; a murit apoi și bogatul și l-au înmormântat“. (Luca 16, 22)

A murit săracul, a murit și bogatul. Pe sărac l-au luat îngerii și l-au dus în sânul lui Avraam, iar pe bogat l-au îngropat. Dar ce este sânul lui Avraam? Sânul lui Avraam este plinătatea bunătăților pregătite de Dumnezeu celor care îl iubesc pe El. Le-a numit pe acestea sân, căci precum corabia, ajungând la liman, se liniștește de tulburarea valurilor mării, tot așa și dreptul ajungând la locașurile Domnului, se odihnește de tulburările și viforul vieții. Însă sân al lui Avraam se numește dumnezeiasca fericire și pentru că jertfa de pe cruce a trupului lui Iisus Hristos a deschis drepților ușa către ea; iar trupul Domnului Iisus s-a alcătuit din neamul lui Avraam, adică din Sfânta Fecioară Maria: „Căci nu fire de îngeri a luat, ci a luat fire de om din seminția lui Avraam“ (Evrei 2, 16), spune Apostolul Pavel. Dar, de ce s-a zis numai despre bogat, că l-au îngropat? S-a zis numai despre bogat că l-au îngropat, fiindcă după moarte sufletul bogatului s-a pogorât în iad, care este asemuit cu mormântul, ca un loc care este sub pământ și întunecos. Sufletul săracului însă nu s-a pogorât în iad, ci s-a suit de-a dreptul în sânul lui Avraam, adică la lumina cea veșnică și la dumnezeiasca fericire. Din cuvintele acestea învățăm, că, după moarte, sufletele drepților le iau sfinții îngeri și le așează în loc de odihnă, ca pe al lui Lazăr, iar sufletele păcătoșilor se pogoară în iad, locul de chinuire, așa cum s-a pogorât sufletul bogatului. Dar să știm, că nici sânul lui Avraam, nu este slava dumnezeiască cea mai desăvârșită și nici iadul nu este chinul cel mai cumplit, căci numai după a doua venire a Domnului și după Judecata a toată lumea și hotărârea Dreptului Judecător, drepții primesc fericirea dumnezeiască cea desăvârșită, iar păcătoșii chinuirea cea veșnică, după ce Domnul slavei va zice drepților: „Veniți binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți Împărăția care este pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Matei 25, 34); iar păcătoșilor: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel de veci, care este pregătit diavolului și îngerilor lui“ (Matei 25, 41). Dar, să auzim acum, ce s-a întâmplat cu bogatul, după îngroparea lui:

„Și în iad, ridicându-și ochii el, care era în chinuri, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Atunci, el a strigat și a zis: părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și întingă în apă virful degetului și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie“. (Luca 16, 23-24)

Bogatul, chinuindu-se în văpăile iadului, a ridicat ochii săi în sus și a văzut pe Avraam stând departe de el, iar pe Lazăr în sânurile lui Avraam. Pe Avraam îl vede ca pe un bărbat iubitor de străini, iar pe Lazăr ca pe un sărac nemiluit de dânsul, dar miluit din destul de Avraam, pentru ca vederea amândurora să-i înmulțească și mai mult rușinea și chinul nemilostivirii inimii lui. Ce ne arată strigătele bogatului, rugăciunea disperată și setea lui? Ne arată chinul cel cumplit al celor osândiți pentru păcatele lor. Pentru aceasta el n-a cerut apă multă, ci numai o picătură, ca să arate suferința lui cea cumplită. Din aceasta aflăm că chinul celor care sunt osândiți este cumplit și nemăsurat. Mai aflăm că ei văd și cunosc pe cei drepți, nu numai pe cei cunoscuți, ci și pe cei necunoscuți. Văd de asemenea și pe cei nedreptățiți de dânșii, însă de departe, fiindcă sunt foarte departe păcătoșii de desfătarea Împărăției slavei veșnice. Despre aceasta ne spune și înțeleptul Solomon grăind: „Atunci va sta cu îndrăzneală multă dreptul înaintea celor care l-au prigonit pe el, și a celor care au disprețuit ostenelile sale; iar el, văzându-l, se vor tulbura cu frică groaznică și se vor minuna de minunea mântuirii dreptului“ (Înț. lui Solomon 5, 1-2). Dar bogatul, după rugăciunile și strigătele vrednice de milă, a dobândit el, oare, acea mică mângâiere? Nu!

„Avraam i-a grăit: „Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, așișderea, pe cele rele; ci acum aici, el se mângâie, iar tu te chinuiești“. (Luca 16, 25)

Deși era nevrednic de acest fel de numire, din cauza asprimii inimii lui, Avraam a numit pe bogat fiu, ca să arate că și după moarte dragostea și mila sunt în sufletul drepților; că dragostea niciodată nu cade. De aceea drepții nu batjocoresc nici nu urăsc pe păcătoși, ci le pare rău de dânșii și le este milă. Pentru aceasta Avraam i-a răspuns prin aceste blânde și mângâietoare cuvinte: „Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, așișderea, pe cele rele“. De aceea, pe drept Lazăr acum se veselește, iar tu te chinuiești. Același lucru a învățat și Mântuitorul nostru, zicând: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“ (Matei 5, 4), „Vai vouă celor care sunteți sătui acum, că veți flămânzi. Vai vouă celor ce râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui“ (Luca 6, 25). Dar, oare, toți cei care își iau bunătățile cele pământești în viața aceasta se vor chinui în viața cea veșnică, și toți cei care pătimesc în această lume se vor slăvi în Împărăția cerurilor? Nu! Ci numai bogații aceia se vor chinui, care, ca și bogatul acesta despre care povestește Evanghelia de astăzi, vor socoti ale lor bunătățile cele date lor de Dumnezeu și nu vor da nimic săracilor, ci le vor cheltui în desfătările și plăcerile lor. De asemenea, numai acei săraci și bolnavi se slăvesc în ceruri, care, ca și Lazăr, cu răbdare în dragostea lor față de Dumnezeu sufăr sărăcia și boala. După ce a arătat, prin aceste cuvinte, că nu este dreaptă cererea bogatului, Avraam a adăugat, zicând:

„Și peste toate acestea, între noi și voi stă prăpastie adâncă, încremenită, astfel că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, ori de acolo la noi, să nu poată să treacă“. (Luca 16, 26)

Pe lângă toate aceste drepte pricini, care împiedică împlinirea cererii tale, o mare prăpastie este așezată între noi, care suntem în slava cea dumnezeiască, și între voi, care sunteți în chinurile iadului. Aceasta s-a făcut, ca nici cei fericiți, chiar dacă ar vrea, să nu poată trece spre locul celor osândiți, nici cei osândiți spre locul celor fericiți. Prin acest răspuns se înțelege că, de voia sa, nimeni nu poate să se mute din locul cel de chin în locul fericirii. Dar, dacă va vrea Dumnezeu, El poate face această mutare, prin iertarea păcatelor, până la ziua Judecății, făcând vrednice raiului pe cel nevrednic. Până astăzi, nici Fiul lui Dumnezeu nu s-a pogorât din cer să judece viii și morții; nici morții n-au înviat; nici trupurile, cu care au făcut faptele bune sau răutățile, nu s-au împreunat cu sufletele lor; nici Judecata nu s-a făcut și nici hotărârea nu s-a dat de Dreptul Judecător. Iar „Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29), se jertfește în toate zilele pe altarele bisericilor creștinilor dreptcredincioși, până la a doua venire a Sa. Deci această Jertfă, care s-a adus pe cruce și a împăcat pe om cu Dumnezeu, aducându-se de-a pururea, până la sfârșitul veacurilor, pe altarele sfintelor biserici, înduplecă pe Cel mult milostiv spre îndurare și iertarea păcatelor celor adormiți. Cu această credință și nădejde, creștinii aduc rugăciunile și darurile lor, pentru rudeniile și prietenii adormiți, iar Sfânta Biserică a lui Hristos, urmând învățăturile apostolilor, întinde neîncetat mâinile sale, rugându-se cu nume și fără nume, pentru toți creștinii pravoslavnici care au adormit, aducând și Jertfa cea fără de sânge, spre îmblânzirea dumnezeieștii mânii asupra păcătoșilor morți. După ce a auzit răspunsul lui Avraam, bogatul s-a rugat din nou,

„Și a zis: atunci rogu-te, părinte, să-l trimiți acasă la tatăl meu, fiindcă am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin“, (Luca 16, 27-28)

Îi este milă acum și poartă grijă de frații săi, bogatul, care n-a avut milă de sufletul său și n-a purtat grijă de mântuirea sa. Roagă pe Avraam să învieze pe Lazăr din morți și să-l trimită în casa tatălui său, ca să spună celor cinci frați ai săi câtă osândă și chin aduce păcatul, câtă fericire și slavă aduce fapta cea bună. Atât de cumplit este chinul, încât el, cel nemilostiv, a putut să se facă milostiv: el, cel nepurtător de grijă pentru sufletul său, purtător de grijă pentru alții. Prin pilda aceasta sunt mustrați și cei care nu se încred în dumnezeieștile Scripturi, ci vor minuni, după cum vom vedea mai departe, căci,

„Avraam i-a răspuns: au pe Moise și pe profeți. Să asculte de ei“. (Luca 16, 29)

Avraam îi răspunde că nu este nici o nevoie de trimiterea lui Lazăr în casa tatălui bogatului, fiindcă tatăl lui și frații lui au cărțile lui Moise și ale profeților. Să asculte învățătura lor, care îi povățuiește să săvârșească fapte bune. Într-adevăr, proorocul Moise a grăit despre milostivirea către săraci, zicând: „Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău și celui lipsit din pământul tău“ (Deuteronom 15, 11). Proorocii toți au propovăduit această învățătură, dar mai cu seamă proorocul Isaia, care, mustrând pe iudei, a zis: „Frânge celui flămând pâinea ta și pe săracii cei fără acoperământ, bagă-i în casa ta; dacă-l vei vedea gol, îmbracă-l, și din rudele seminției tale să nu treci cu vederea“ (Isaia 58, 7). După răspunsul lui Avraam,

„El a zis iar: nu așa, părinte Avraame, ci dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi“. (Luca 16, 30)

Bogatul acesta, când auzea cuvintele dumnezeieștii Scripturi, nu credea. De aceea, socotindu-i și pe ceilalți frați ca pe sine, zicea către Avraam: Nu, părinte Avraame, nu vor asculta nici de cuvintele lui Moise și nici în învățătura proorocilor nu vor crede. Dacă însă va învia cineva din morți și se va duce la dânșii și va propovădui pocăința, atunci ei se vor întoarce de la păcatele lor.

„Atunci a grăit Avraam: dacă de Moise și de profeți nu ascultă, nu se vor îndupleca nici când va învia vreunul dintre morți“. (Luca 16, 31)

Cel care nu crede în cuvintele dumnezeieștii Scripturi, chiar dacă ar învia cineva din morți, el nu va crede. Acesta este răspunsul lui Avraam la a doua cerere a bogatului. El este întemeiat și dovedit, căci și Lazăr, fratele Martei și Mariei a înviat din morți, dar arhiereii n-au crezut și nici nu s-au pocăit, ci s-au sfătuit să omoare pe Lazăr. „Și multe trupuri ale sfinților care adormiseră, s-au sculat“ (Matei 27, 52), în vremea patimilor mântuitoare ale lui Iisus Hristos, „și ieșind din morminte, după învierea Lui, au venit în sfânta Cetate și s-au arătat multora“ (Matei 27, 53), Însă iudeii nici n-au crezut și nici nu s-au pocăit, cei prigoneau și omorau pe apostolii și ucenicii lui Iisus Hristos. A înviat din morți Însuși Iisus Hristos, și s-a arătat pe Sine viu, după moartea Sa, timp de patruzeci de zile, vorbind despre Împărăția lui Dumnezeu. Dar arhiereii și bătrânii iudeilor n-au crezut și nici nu s-au pocăit, ci arginți mulți au dat soldaților, zicând: „Spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat pe când dormeam noi“ (Matei 28, 13). Iar dacă și acum ar fi înviat vreunul din morți, câte nedumeriri, câte bănuieli și câte îndoieli n-ar fi stârnit! Chiar dintre sfinții apostoli, când au văzut întâi pe Iisus Hristos înviat, unii n-au crezut, alții s-au îndoit, iar altora li se părea că văd duh. În zadar deci se cere învierea morților, spre dovedirea, celor ce trebuie crezute și spre îndreptarea păcătoșilor. Învățătura dumnezeieștilor Scripturi este mai adevărată decât mărturia tuturor celor care ar fi înviat din morți, pentru că ea este mai credincioasă decât înseși simțurile noastre, precum a învățat cu multă înțelepciune Sfântul Apostol Petru, care, deși a văzut toate minunile lui Iisus Hristos și deși a văzut Schimbarea Lui la față și a auzit glas din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați“ (II Petru 1, 17), totuși zicea: „Și acest glas noi l-am auzit din cer coborându-se, fiind cu Dânsul în Muntele cel Sfânt. Avem astfel întărirea cuvântului proorocesc, la care bine faceți luând aminte. Pentru că niciodată proorocirea nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt“ (II Petru 1, 18-21).

Categories: Articole