Cu multă evlavie cinstește marele prooroc David pe prietenii lui Dumnezeu, zicând: „Prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei“ (Psalm 15, 3). De aceea, din învățătura dumnezeieștilor Scripturi fiind povățuiți, noi creștinii cinstim pe toți prietenii lui Dumnezeu, adică pe sfinți, ca pe niște păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu, ca pe niște luminate pilde ale faptelor bune, ca pe niște făcători de bine ai firii omenești. Pe fiecare dintre sfinții știuți, îl cinstim în chip deosebit; dar sunt mulți și neștiuți de noi, fiindcă numărul lor, în cursul veacurilor, s-a înmulțit și până la sfârșitul veacurilor se va înmulți. Pentru aceasta odată în an noi prăznuim pomenirea tuturor sfinților și cu evlavie cinstim pe toți cei știuți și neștiuți: pe drepții cei mai înainte de Legea lui Moise, pe prooroci, pe Apostolii lui Hristos, pe mucenici, pe mărturisitori. pe păstori, pe învățători, pe cuvioși, pe toți cei de la Adam și până acum, care s-au săvârșit în dreapta credință și prin faptele lor bune au slăvit pe Dumnezeu, îi lăudăm și-i fericim pe toți, și-i rugăm ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu. De aceea și Evanghelia ce s-a citit astăzi, fiindcă cuprinde cuvintele care i-au îndemnat pe ei la credința fierbinte către Dumnezeu și la dragostea desăvârșită față de El, și cuvintele care arată răsplătirile lui Dumnezeu date sfinților, cu toată cucernicia și luarea aminte să o ascultați.

„Zis-a Domnul ucenicilor Săi: oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Celui din ceruri“. (Matei 10, 32)

Cel care va mărturisi înaintea oamenilor că Eu sunt Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu, Celui din ceruri, că omul acela este un adevărat ucenic al Meu. Și pentru ce Dumnezeu cere mărturisirea credinței noastre înaintea oamenilor? Când inima noastră crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu ce nevoie mai este ca să mărturisim aceasta și înaintea oamenilor, mai cu seamă când această mărturisire aduce primejdie de moarte? Fiindcă omul este alcătuit din suflet și trup, iar după învierea cea din morți și după judecata lumii se slăvește de Dumnezeu nu numai sufletul ci și trupul, pentru aceasta la orice faptă bună ia parte nu numai sufletul ci și trupul. Sufletul primește cele crezute, ca să se arate drept înaintea lui Dumnezeu, ca cel care a lepădat toată minciuna și a îmbrățișat adevărul. Trupul, adică gura, buzele, limba, mărturisesc ceea ce crede sufletul, ca să dobândească omul mântuirea cea veșnică, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Dacă mărturisești cu gura că Iisus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui“ (Romani 10, 9). Credința fără mărturisire este credință ascunsă, fățarnică și nedesăvârșită. Când alta credem cu inima și alta mărturisim cu gura, atunci suntem fățarnici și mincinoși. Dacă credem cu inima, iar pentru vreun alt scop lumesc nu mărturisim cele crezute înaintea oamenilor, suntem mici la suflet și iubitori de viață pământească. Credința mărturisită înaintea oamenilor este o credință desăvârșită și nefățarnică. Cel ce crede cu inima și mărturisește cu gura, acela are credință bine întărită, adevărată; acela are credință mai mare decât frica de oameni, și dragostea către Dumnezeu mai mare decât viața sa. Dar, oare, de ne va lipsi o astfel de mărturisire, ne va lipsi și mântuirea? Ne răspunde Mântuitorul prin cuvintele următoare:

„Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de dânsul înaintea Tatălui Meu, Celui din ceruri“. (Matei 10, 33)

Hotărâre înfricoșată și dreaptă! Te-ai lepădat, zice Domnul, înaintea oamenilor, spunând că Eu nu sunt Dumnezeu, Mă voi lepăda și Eu de tine înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri, mărturisind că tu nu ești ucenic credincios al Meu. Pentru aceasta prea lăudații mucenici nu s-au lepădat de Hristos, ci au răbdat toate chinurile cumplite, și-au vărsat sângele, au primit moartea cu bucurie și, până la suflarea lor cea mai de pe urmă, cu îndrăzneală au mărturisit înaintea împăraților și a tiranilor că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Izbăvitorul lumii. Însă vai și amar de omul care se va lepăda de numele cel mântuitor al lui Iisus Hristos, fie pentru dobândirea bogăției și slavei, fie pentru scăparea de suferințe sau frica de moarte! Dar Petru a rămas iarăși Apostol și prieten al lui Iisus Hristos și sfânt și după ce s-a lepădat cu jurământ și cu anatema de Hristos! Dumnezeu nu-l scoate afară pe cel ce se întoarce și vine la El. Petru a plâns, îndată după lepădare, cu amar, iar după înviere de trei ori a mărturisit că iubește pe Hristos. Pe Acela de care s-a lepădat în curtea arhiereului, el L-a propovăduit Dumnezeu adevărat în toate cetățile și orașele și pentru numele Lui și-a vărsat sângele său și moarte pe cruce a suferit. Drept aceea lacrimile și mărturisirea întreită au curățit păcatul lepădării și au întors harul apostoliei, iar propovăduirea credinței și moartea pentru Hristos, i-au dat lui sfințenia. Și legiuind Domnul acestea, pentru credința și dragostea ce trebuie să avem către Dânsul, pe urmă a poruncit, zicând:

„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubește pe fiu ori pe fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine“. (Matei 10, 37)

Vezi, frate creștine, că Domnul n-a zis așa, simplu: „Cel ce iubește pe tată sau pe mamă“„ ci a adăugat cuvintele: „mai mult decât pe Mine“, pentru că pe tată și pe mamă, pe fii și pe fiice, nu numai legea firii ne obligă să-i iubim, ci și porunca lui Dumnezeu ne spune să-i iubim și în tot chipul să-i ocrotim, înconjurându-i de toată grija noastră. Însă se cade ca măsura dragostei către ei să fie cu mult mai mică decât dragostea noastră față de Dumnezeu. Dragostea către Dumnezeu trebuie să covârșească în toate și prin toate pe cea către părinți și copii. Cinstește și iubește pe tatăl tău și pe mama ta și cu tot respectul supune-te lor, dar, de te sfătuiește pe tine tatăl tău sau mama ta, ca să te lepezi de credința ta, atunci să nu te rușinezi de fața lor și să nu asculți porunca lor. Iubește pe tatăl tău și pe mama ta și poartă grijă de dânșii, cu toată sârguința, dar, de te îndeamnă pe tine tatăl tău sau mama ta ca să furi, sau să mărturisești lucruri mincinoase, sau să calci vreuna din poruncile lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculți pe dânșii; să nu cinstești deci mai mult pe părinții tăi decât pe Dumnezeu, și să nu calci vreo poruncă dumnezeiască, pentru dragostea părinților tăi.

Iubește cât vrei pe fiul tău și pe fiica ta, iar dacă ei te împiedică în credința ta și te îndeamnă la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, să nu-i iubești mai mult decât pe Dumnezeu, după cum și Scriptura spune, zicând: „De te va îndemna, în taină, fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia ta, care este la sânul tău, sau prietenul tău, care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: să mergem și să slujim altor dumnezei, pe care nu i-ai știut tu și părinții tăi, să nu te învoiești cu ei și nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i dorești“ (Deuteronom 13, 6, 8). Cel ce iubește pe părinții săi sau pe copiii săi mai mult decât pe Dumnezeu, nu este ucenic vrednic al lui Hristos, și nu este vrednic să moștenească Împărăția Cerurilor. Dar de vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât pe rudele noastre, oare ne vom face, numai prin aceasta, vrednici de Împărăția lui Dumnezeu? Nu! Această dragoste singură nu ajunge, pentru că aceasta nu este dragoste desăvârșită. Se cade să iubim pe Dumnezeu, nu numai mai mult decât pe rudeniile noastre, ci mai mult decât pe noi înșine. Pentru aceasta, a adăugat Domnul nostru, mai departe, cuvintele:

„Și cel care nu-și ia crucea și nu-mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine“. (Matei 10, 38)

Sfântul Apostol Pavel ne spune că „cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele lui“ (Galateni 5, 24). Iar despre sine zice: „mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume“ (Galateni 6, 14). Deci acela își ia crucea sa, care își stăpânește trupul și fuge de dulcețile vieții acesteia; acela se face purtătorul crucii, care va omorî patimile trupului și poftele lui, din lumea aceasta. Dar cum mergem după Hristos? Cum îl urmăm ? Pe urmele Lui mergem, dacă viețuim și noi precum a viețuit și El, căci „Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-ne nouă pildă ca să pășim pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21). Așadar, omul acela urmează lui Hristos, care pune înaintea ochilor lui, ca o pildă vie, viața lui Hristos și urmează din toate puterile poruncile Mântuitorului. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel, care a urmat lui Hristos, zicea: „Fiți următori mie, precum și eu sunt următor lui Hristos“ (I Corinteni 11, 1), pentru că adevăratul ucenic al lui Hristos întâi își omoară patimile trupului și poftele lumii acesteia, apoi se îndreaptă după poruncile Domnului Hristos. De aceea și Iisus a spus mai întâi: „Cel care nu-și ia crucea sa“, apoi „și nu-mi urmează mie“. Deci cel ce nu va împlini aceste două îndemnuri nu este vrednic să fie ucenicul lui Iisus Hristos, nu este vrednice de cereasca Împărăție a lui Dumnezeu.

„Atunci, răspunzând Petru, a zis Lui: iată, noi am lăsat toate și Te-am urmat pe Tine; oare, ce va fi nouă“? (Matei 19, 27)

„Petru a răspuns acestea, nu când a zis Domnul cuvintele despre care am vorbit până acum, ci când a învățat pe tânărul bogat despre desăvârșire, zicând: „De vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează Mie“ (Matei 19, 21). Aceste cuvinte, dimpreună cu cele ce urmează, s-au pus în această Sfântă Evanghelie a praznicului de astăzi, fiindcă aceste graiuri vorbesc despre faptele cele bune ale sfinților și despre răsplătirea lor de către Dumnezeu. Ce a vrut să spună Petru prin cuvintele: „Iată, noi am lăsat toate și Te-am urmat pe Tine; oare, ce va fi nouă“? Un pescar sărac ca Petru n-a putut lăsa altceva mai mult decât: luntrea, mreaja, trestia și undița: lucruri de mic preț, dar scumpe lui, după cum celor bogați le sunt scumpe și iubite lucrurile lor mari și de valoare. Dumnezeu, cel ce caută la cugetul omului iar nu la numărul lucrurilor lui, răsplătește deopotrivă și pe bogat și pe sărac. Petru însă a mai înțeles prin aceste cuvinte și cele ce se referă la patimile omului. Apostolii au lăsat greșelile vrăjmașilor, zmintelele lumii, odihna trupului și deșertăciunea lumii. Deci Petru, fiind luminat de Dumnezeu, a grăit așa, ca să ne învățăm prin întrebarea lui și prin răspunsul Domnului nostru, că fiecare din cei care cred în Hristos, ori bogat și cu dregătorie înaltă, ori om sărac și nebăgat în seamă, stăpân, slugă, împărat, de orice vârstă și stare, dacă vrea, poate să zică lui Iisus Hristos, ca și Petru: „Iată, eu am lăsat toate!“ Iată, eu am lăsat toată avuția mea, fie ea cât de multă și scumpă, fie ea cât de puțină și de nimic; iată, am lăsat invidia, ura, răzbunarea; iată, am lăsat nedreptatea, lăcomia, iubirea de argint; iată, am lăsat îmbuibarea pântecelui, beția, necurățenia; iată, am lăsat tot păcatul! Și ce le făgăduiește dumnezeiescul Învățător celor ce au lăsat toate și au mers după Dânsul?

„Iisus a zis către ei: Adevăr grăiesc vouă, că voi, cei ce M-ați urmat pe Mine, la nașterea din nou a lumii, când va ședea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune, judecând pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel“. (Matei 19, 28)

Domnul numește „naștere din nou“, înnoirea și prefacerea întregii făpturi, cu prilejul celei de a doua veniri a Lui, când toată făptura se va preface din stricăciune întru nestricăciune, după cum ne spun Sfinții Apostoli, zicând că „făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu“ (Romani 8, 21), „care așteaptă, potrivit făgăduințelor Lui, ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea“ (II Petru 3, 13). „Încă și morții cei din veac vor învia nestricați și cei ce vor fi vii atunci se vor schimba, căci trâmbița va suna și morții se vor scula fără stricăciune, iar noi vom fi schimbați. Fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire“ (I Corinteni 15, 52-53). Iar Fiu al Omului se numește pe Sine Domnul în loc de om, păzind obișnuința Sfintelor Scripturi, care scriu „Fiul Omului“ în loc de „Om“. Auzind despre Sfinții Apostoli că „vor ședea pe cele douăsprezece scaune“, să nu înțelegem o ședere trupească și nici scaune obișnuite, folosite de oameni, pentru că, la înviere, toți oamenii sunt ca îngerii, având trupuri duhovnicești, după chipul trupului slăvit al lui Hristos. Să nu înțelegem nici că Apostolii vor judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel, de vreme ce numai Unul singur este Judecătorul tuturor, Cel Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, fiindcă „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului“ (Ioan 5, 22). Scaunele înseamnă cinstea și slava cea negrăită, de care se vor bucura Sfinții Apostoli, iar șederea pe scaune înseamnă statornicia și neschimbarea acelei slave. Cuvântul „judecând“ este în loc de „mustrând“, adică toți cei ce se trag din cele douăsprezece seminții și care n-au voit să creadă în Hristos, fiindcă, după socotința lor, îi oprea Legea lui Moise, vor fi mustrați, văzând atunci pe Apostolii care au dobândit atâta slavă prin credința în Hristos, deși au fost evrei. Fiindcă oamenii socotesc slavă și vrednicie mare, când cineva șade pe scaun înaintea unui împărat pământesc, în timpul șederii lui pe scaunul împărătesc, după toată rânduiala și slava curții sale, pentru aceasta, ca să ne arate nouă Domnul Iisus slava și cinstea cea mare a propovăduitorilor de Dumnezeu Apostoli, a zis că în vremea celei de a doua nașteri, când El va ședea pe scaunul slavei Sale să judece tot pământul, atunci și ei vor ședea pe douăsprezece scaune, spre mustrarea și osândirea celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Deci, arătând, în felul acesta, slava cea mare a Apostolilor, Iisus vorbește după aceea și despre răsplătirile celorlalți sfinți, zicând:

„Și oricine a lăsat frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau moșii, sau case, pentru numele Meu, însutit va lua și viața veșnică va moșteni“. (Matei 19, 29)

Ia aminte și vezi, frate creștine, că Domnul nu poruncește să-ți lași casa ta și moșia ta, sau să te desparți de femeia ta, sau de alte rudenii ale tale așa orișicum, ci numai pentru numele Lui, adică pentru credința și păzirea dumnezeieștilor porunci, dacă casa ta și moșia ta și rudeniile tale devin o piedică în calea mântuirii tale. Dacă deci din pricina aceasta este în primejdie credința ta și nu mai poți împlini poruncile lui Dumnezeu, iar tu vei lăsa mai degrabă rudeniile și avutul tău, decât să te lepezi de credință și să calci dumnezeieștile porunci, atunci vei lua răsplătire însutită și viață veșnică.

Vrând apoi, Domnul, să arate cât este de dreaptă răsplătirea Lui, zice:

„Și mulți dintâi vor fi pe urmă și de pe urmă vor îi întâi“. (Matei 19, 30)

Cei dintâi au fost iudeii, fiindcă ei, cei dintâi, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, iar cei de pe urmă au fost neamurile păgâne, deoarece mai înainte erau închinători la idoli, credincioși în Sfânta Evanghelie făcându-se mai pe urmă. Deci mulți dintre iudei nu vor mai fi întâi, pentru că nu au crezut în Hristos, ci vor fi pe urmă, adică scoși din Împărăția lui Dumnezeu. Mulți oameni din neamurile păgâne, pentru că au crezut în timpul din urmă în Evanghelie, nu vor mai fi pe urmă, ci vor fi întâi și moștenitori ai Împărăției cerurilor. Mulți dintre credincioși fiind împărați, puternici, bogați, deci ocupând în această lume locurile dintâi, vor fi pe urmă în Împărăția cerurilor, după rânduiala dumnezeiască, dacă au făcut mai puține fapte bune; dar mulți săraci, neînvățați, disprețuiți, fiind în urma altora în viața aceasta, vor fi mai întâi decât împărații, puternicii și bogații, în Împărăția cerurilor, pentru ale lor multe fapte bune, pentru că multe sunt măsurile slavei lui Dumnezeu, care se dau fiecăruia dintre credincioși, după măsura faptelor bune. „În casa Tatălui Meu, multe locașuri sunt“ (Ioan 14, 2), ne spune Domnul Hristos. Precum toți oamenii deopotrivă văd soarele, dar nu toți deopotrivă primesc lumina de la el, căci aceia care au ochi mai sănătoși decât alții se împărtășesc de mai multă lumină; tot așa drepții deopotrivă văd toți pe Dumnezeu, însă cei care au săvârșit mai multe fapte bune decât alții, dobândesc mai multă slavă dumnezeiască. Să ne sârguim, frați creștini, să săvârșim în viața noastră numai fapte bune, ca să ne învrednicim și noi de moștenirea locașurilor din casa Tatălui ceresc

Categories: Articole