Enchiridion patristicum. Înălțarea Domnului (II)

Sărbătoarea Paștilor, Învierea Domnului, a fost motiv de mare bucurie pentru noi. La fel este acum cauză de bucurie inefabilă Înălțarea Sa la cer. Într-adevăr, astăzi amintim și celebrăm ziua în care natura noastră săracă a fost înălțată cu Hristos până la tronul lui Dumnezeu Tatăl, deasupra tuturor oștirilor cerești, deasupra tuturor ierarhiilor îngerești, deasupra înălțimii tuturor puterilor. Întreaga existenţă creștină se întemeiază și se înalță pe o serie tainică de acțiuni divine, prin care iubirea lui Dumnezeu revelează mai mult toate minunățiile Sale. Deşi este vorba despre mistere care depășesc percepția umană  și care inspiră o profundă teamă reverențioasă, totuşi, credinţa nu slăbește, speranţa nu se clatină, dragostea nu se răcește. 

A crede fără a ezita în ceea ce scapă vederii materiale și a fixa dorința acolo unde nu se poate ajunge cu privirea este o putere a inimilor cu adevărat mari și o lumină a sufletelor puternice. De altfel, cum s-ar putea naște în inimile noastre dragostea, sau cum ar putea să fie justificat omul prin credinţă dacă lumea mântuirii ar consta numai în acele lucruri care cad sub simţurile noastre? 

Pentru aceasta, ceea ce era vizibil la Răscumpărătorul nostru a trecut în riturile sacramentale. Apoi, pentru ca credința să fie mai autentică și fermă, după observarea directă a urmat magisteriul a cărui autoritate o vor urma inimile credincioşilor, luminate de lumina divină. 

Această credință a crescut prin înălțarea Domnului și a fost făcută și mai puternică de darul Duhului Sfânt. Nu au reuşit să o elimine cu înspăimântarea lor nici lanțurile, nici închisoarea, nici exilul, nici foametea sau focul, nici muşcăturile fiarelor, nici chinurile cele mai rafinate născocite de cruzimea persecutorilor. Pentru această credinţă, în toate părţile lumii, au luptat până la vărsarea sângelui nu numai bărbaţi, ci şi femei; nu numai tineri, ci și tinere fecioare. Această credinţă l-a pus pe fugă pe diavoli, a învins boli, a înviat morți. 

Chiar sfinţii apostoli, în ciuda confirmării cu numeroase minuni și chiar dacă au fost instruiți de atâtea discursuri, s-au lăsat îngroziţi de teribila pătimire a Domnului și au primit, nu fără ezitare, realitatea învierii Sale. 

Însă au ştiut să tragă atâta avantaj din înălțarea Domnului încât să schimbe în bucurie tot ceea ce le provocase teamă mai înainte. Sufletul lor era îndreptat în întregime spre contemplarea divinității lui Hristos, așezat la dreapta Tatălui. Nu mai erau împiedicaţi, datorită prezenței vizibile a trupului Său, să-şi fixeze privirea minţii în Cuvânt, care, deși a coborât de la Tatăl, nu s-a îndepărtat niciodată de El și deşi a urcat la Tatăl, nu s-a îndepărtat de ucenici. 

Preaiubiţilor, Fiul Omului s-a făcut cunoscut chiar atunci în modul cel mai sublim și mai sfânt ca Fiu al lui Dumnezeu când a reintrat în slava Tatălui și a început în mod inefabil să devină prezent prin divinitatea Sa care, în omenitatea Sa vizibilă, fusese mai distantă de noi. 

Credinţa, mai luminată, a fost atunci în stare să perceapă în măsură tot mai mare identitatea Fiului cu Tatăl și a început să nu mai aibă nevoie să atingă în Hristos acea substanță trupească, conform căreia este inferior Tatălui. Într-adevăr, deşi natura trupului a rămas în Hristos glorificat, credința credincioşilor era condusă în acea sferă în care va putea să-L atingă pe Unul-născut egal cu Tatăl, nu prin contact fizic, ci prin contemplaţia duhului. (Sf Leon cel Mare)

 

0%
încărcat
Se încarcă
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...