Un Dumnezeu Tată.

Ideea de paternitate e decuplată în Dumnezeu de cea de virilitate, de masculinitate. Un mascul devine tată prin capacitatea sa de a fecunda o femelă, pe care o face mamă. Trebuie așadar să existe un „teren favorabil”.

Inițiativa lui Dumnezeu e însă atât de totală, încât n-are nevoie de el. Creația ni-L revelează pe Dumnezeu ca luând inițiativa în mod radical, într-un act care nu e precedat de nimic, nu e condiționat de nimic, și prin urmare e cu totul liber. Sfântul Grigorie al Nyssei a riscat o formulă îndrăzneață vorbind cu privire la Dumnezeu de o „paternitate feciorelnică”. Dumnezeu e tată, dar nu e masculin. Și nu e de ajuns să spunem că e tată, cu toate că nu e mascul. Trebuie să riscăm să spunem și că, dacă Dumnezeu poate fi Tatăl, tatăl absolut, e tocmai pentru că nu este mascul.

Decuplarea paternității și a virilității Coranul nu o face însă. Acesta înțelege paternitatea potrivit modelului experienței noastre umane, ba chiar a fenomenului nașterii observat la majoritatea animalelor. Or, dacă acceptăm această premisă, urmează în mod riguros și consecința: Dumnezeu n-ar putea fi tată decât dacă ar avea o parteneră sexuală; or nu este cazul; prin urmare, nu este tată. Și, mai ales, Iisus n-ar putea să fie fiul lui Dumnezeu. Astfel în surah Dobitoacelor, Coranul întreabă retoric: „Cum ar avea El un copil, când n-are soție (săhiba)?” (VI, nr. 55, 101).

(Remi Brague, Dumnezeul creștinilor câteva clarificări, Editura Deisis, Sibiu, 2017)

Categories: Articole