Viaţa și călătoria spre viața veșnică, în terminologia Noului Legământ, se numeşte pocăință. Pocăința nu este altceva decât dinamica spre vecinicie, răspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, răspunsul: „Iată eu!”, când Adam, în loc să se mai ascundă după copaci „fiindcă este păcătos”, tocmai de aceea vine la Dumnezeu așa cum este; cum facem în taina spovedaniei când ne arătăm aşa cum suntem, adică fără „frunze de smochin”, pentru că tot Dumnezeu este Cel care ne acoperă cu îmbrăcăminte mai adevărată decât toate frunzele noastre de smochin.

Dumnezeu este Cel care ne scoate dintru neființă, Dumnezeu este Cel care ne împuterniceşte în călătoria aceasta dintru neființă întru fiinţă. „Devenirea întru fiinţă” aceasta este pocăința, dinamica spre viața vecinică. Ea presupune dreapta înțelegere. Nici religiile păgâne, dar nici Prorocii nu au putut dărui omului deplina lămurire a acestei călătorii, lumina prin care omul să poată ajunge la adevăratul său destin. „Nici sol, nici înger, ci însuşi Domnul” zice prorocia Vechiului Legământ a trebuit să vină să ne arate calea mântuirii.

(Ieromonahul Rafail)

Categories: Articole