Printre Sfinții Părinți care au tâlcuit în trecut pilda Evangheliei care s-a citit astăzi este și Sfântul și a Marele Vasile. Din tâlcuirea lui, noi am luat cât am socotit de cuviință, ca să vă învățăm acum despre bogatul lacom și nemilostiv. De aceea toți câți sunt lacomi, câți sunt iubitori de trup și robi ai pântecelui, cîți sunt nemilostivi și neîndurători, cîți nu au altă grijă decât numai pe aceea după desfătări și plăceri trupești, câți se îngrijesc și adună pentru ziua de mâine, ca și când ar trăi o veșnicie, și nu se tem nicidecum de secerea morții, cum și toți aceia care doresc mulțumirea sufletului lor, să-și deschidă urechile sufletului lor ca să asculte cu luare aminte tâlcuirea pildei din Evanghelia de astăzi care, deși se îndreaptă mai ales către cei lacomi, cuprinde totodată multe învățături folositoare și mântuitoare pentru orice om.

Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul și Învățătorul nostru, grăind către iudei, după ce i-a învățat spunând: Luați aminte și vă păziți de pofta de avere, căci viața cuiva nu stă în prisosul ce-l are din avuțiile sale (Luca 12, 15), le-a zis lor această pildă:

„Unui om bogat i-au rodit țarinile cu belșug“. (Luca 12, 16)

Acestui om bogat i-au rodit pământurile lui din belșug, adică și holdele i-au dat multe și bune roade, și viile mulți struguri copți, și măslinii destule măsline grase, și livezile de pomi multe fructe coapte. Dar, oare, pentru ce a binevoit Dumnezeu să facă să rodească moșia acestui bogat rău și neascultător, atâta mulțime de roade bune? Pentru ca să-și descopere dumnezeiasca Sa bunătate și să arate că soarele Său răsare și peste cel răi și peste cei buni, și că El face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți, ca să-i sature astfel pofta bogatului și să-l înduplece spre ajutorarea celor săraci și spre milostenie. Dar bogatul ce-a făcut? A fost el fericit și mulțumit de binecuvântarea și darul lui Dumnezeu? Și-a îndreptat el, oare, fața către cer să aducă mulțumire lui Dumnezeu? Nu!

„Ci el cugeta în sine și zicea: ce voi face, că nu am unde să adun roadele mele?“ (Luca 12, 17)

Cuprins de grija bogăției, bogatul cugeta în sine și zicea: ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? El rostea cu îngrijorare aceleași cuvinte pe care le rostește omul sărac și lipsit, când se întreabă, zicând: ce voi face că nu am pâine, ca să mă hrănesc pe mine, pe femeia și pe copiii mei? El nu se întreba însă pentru aceste lipsuri, ci pentru că nu avea unde să-și adune roadele sale. El uitase că avea la îndemână pântecele cele flămânde și casele cele goale ale săracilor, în care, punându-și roadele sale, avea să-și adune comoară în cer, unde nici moliile, nici rugina n-o strică, și unde furii n-o sapă, nici n-o fură. Nemilostivirea și lipsa dragostei față de semenii săi nu l-au dus pe calea aceasta. Gândindu-se numai la sine, cum de altfel se gândesc mai toți cei bogați, și-a găsit liniștea în mulțumirea poftei lui de îmbogățire, căci,

„A zis: aceasta voi face: voi dărâma hambarele mele și mai mari le voi zidi, și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele“. (Luca 12, 18)

O, nebune! Un astfel de gând nu este o dezlegare a îngrijorărilor tale și nici liniștirea strâmtorării tale, ci el este aducător de noi griji și osteneli și de noi necazuri, căci dacă și anul viitor moșia ta va rodi, iarăși vei dărâma cele zidite și iarăși le vei zidi mai mari. Dar ce lucru este mai ostenitor și mai rău decât acesta, să dărâmi și să zidești și, după puțin timp, iarăși să strici și să rezidești? Aceasta este liniștea bogăției tale? Aceasta este odihna îndestulării Tale? Ai hambarele tale pline, dar nu te îndestulezi. Vrei să dobândești și mai mult; vrei să ai și mai din destul. Iată cât este de rea lăcomia, această patimă nesățioasă. Lacomul este chinuit de o patimă asemenea cu a celui bolnav de dropică. Bolnavul de dropică, cu cât bea mai multă apă, cu atât mai mult însetează. Lacomul, cu cât adună mai multe avuții, cu atât și mai multe dorește. Dar, după ce va dărâma hambarele sale și le va zidi mai mari, oare, ce va mai face? Ne-o spune același bogat nesățios din Sfânta Evanghelie pe care ați auzit-o astăzi:

„Și voi spune sufletului meu: suflete, ai multe bunătăți, strânse spre mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te“. (Luca 12, 19)

Iată, creștinilor, câtă nebunie și câtă nesocotință! Când zice sufletului său să se veselească, el se gândește la plăcerile trupului, cele urâte; iar când zice: „Suflete ai multe bunătăți“, el socotește ca bunătăți ale sale pe cele care de drept nu sunt ale sale, căci de unde ar putea avea el atâtea bunătăți, când a ieșit gol din pântecele maicii sale, și gol se va duce de aici? Roadele pământului nu sunt bunătăți ale sufletului, ci bunătăți ale lui Dumnezeu, care se dau pentru hrana tuturor oamenilor, iar cele date pe pământurile bogaților urmează să se împărțească la săraci, bogații fiind numai niște buni iconomi și cinstiți administratori ai bunurilor pe care li le-a dat Dumnezeu în grija lor. Roadele și bunătățile sufletului sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, binefacerea, credința, blândețea. înfrânarea (Galateni 5, 22-23). Bogatul însă se socotește domn și stăpân al anilor și al vremilor, pe care Tatăl cel ceresc le are în a Sa stăpânire. Bogatul își rânduiește viață îndelungată, de mulți ani, zicând: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani“.

„Dumnezeu însă i-a zis: Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău! Și cele ce ai pregătit ale cui vor mai fi?“ (Luca 12, 20)

Prin aceste cuvinte Dumnezeu îl mustră cu asprime și-l socotește nebun, pentru că n-a înțeles firea nemuritoare a sufletului său, punându-i înainte mâncări și băuturi, cu trupești odihne și plăceri, ca și cum sufletul ar fi trupesc și stricăcios. Este nebun, pentru că își însușește bunătățile lui Dumnezeu. Este nebun, pentru că se socotește pe sine domn și stăpân al vieții sale și își rânduiește ani mulți, fără să se gândească câtuși de puțin că, chiar în noaptea aceea, fără veste, avea să fie smuls din viață. Este nebun, pentru că nu cunoaște pentru cine a pregătit Dumnezeu bunătățile acelea și nu înțelege că neașteptatul ceas al morții avea să pună capăt tuturor cugetelor lui. Cei ce cer sufletul lui sunt demonii, pentru că Dumnezeu n-a zis: Voi cere sufletul tău, ci a zis: „vor cere de la tine sufletul tău“, adică vor veni să-l smulgă cu sila diavolii care l-au robit. Sufletele drepților se duc în mâna lui Dumnezeu, iar ale celor nedrepți sunt luate cu sila de demoni, noaptea, adică atunci când ei zac în întunericul păcatului. Iar după ce a grăit Domnul acestea în pildă, a adăugat îndată și însemnarea pildei, spunând:

„Așa se întâmplă cu cel care-și adună comori pentru sine, iar pentru Dumnezeu nu se îmbogățește. Acestea zicând, grăia: cel ce are urechi de auzit să audă“. (Luca 12, 21)

Cine este cel care-și strânge pentru el comori, iar pentru Dumnezeu nu se îmbogățește? Acesta este bogatul lacom, care nu se satură niciodată, chiar dacă ar avea pline toate hambarele sale. Este bogatul cel nedrept, care își însușește bunătățile pământești ale lui Dumnezeu și le folosește, ca și cum ar fi ale lui. Pune în lăzi aur peste aur și averi peste averi, nu ca să facă bine cuiva, ci ca singur să se desfăteze dintr-însele, singur să se veselească, să mănânce, să bea și să-și desmierde trupul. Este bogatul îndrăzneț și nebun, care năzuiește o viață îndelungată și ani mulți. Acesta nu se îmbogățește cu bogăția cea dumnezeiască, pentru că nu are comoară în cer, ci este gol de orice faptă bună și de tot harul cel dumnezeiesc. Așa se întâmplă, zice Dumnezeu, celui lacom și iubitor de argint, care-și adună luiși comoară și niciodată nu se satură și niciodată nu dă săracilor. Așa se întâmplă iubitorului de trup și de plăceri, care nu se gândește la nimic altceva decât numai la mâncările, băuturile și plăcerile cele trupești. Așa se întâmplă celui care visează o viață îndelungată și întru mulți ani. În acest chip moare cel care face lucrurile bogatului acestuia. Moare pe neașteptate, fără să se pocăiască, iar sufletul lui este smuls de demoni. Cum însă, deși toți avem urechi și toți auzim, dar nu toți ne folosim de cele auzite, pentru aceasta, după ce a zis Domnul toate acestea, a grăit: „Cel care are urechi de auzit să audă“. Prin aceste cuvinte, Sfânta Evanghelie ne îndeamnă și pe noi, cei de față, să deschidem larg auzul urechilor noastre, pentru ca sufletul nostru să se folosească de toată învățătura acestei pilde, pe care am ascultat-o din Evanghelia ce s-a citit astăzi, și toată viața noastră să adunăm comoară în cer, din roadele faptelor bune, izvorâte din dragostea și ajutorarea semenilor noștri.

Categories: Articole