Mai întâi s-a așezat în mănăstirea Dragomirna aceeaşi rînduială ca la Sfântul Munte. Citirea și cântarea se făceau în limba slavă bisericească și în limba română, de pe cărţile tipărite la Iași de mitropolitul Iacob Putneanul și de alţi tipografi. În toate ascultările se păstra tăcerea, iar pe buze, rugăciunea. Însuşi stareţul se aduna cu fraţii și lucrau ca nimeni să nu fie fără o preocupare precisă.
Tipicul Sfântului Vasile cel Mare, al altor Sfinţi Părinţi, de a trăi cu toţii în obște, era mereu prezent în mintea noilor veniţi. În cererea pe care o adresase mitropolitului Gavriil, Paisie a arătat că «mai înainte de ducerea mea la Sfântul Munte, şezând câţiva ani în ţările acestea m-am deprins foarte mult de limba română… acum nu cerem lucru nou scornit din capul nostru, ci lucrul cela ce era hotărît și întemeiat în toate vieţile cele de obşte… căci în toată lumea n-au rămas alte locuri ca să poată cineva a ţine mai vârtos viaţa de obşte, fără numai într-aceste blagoslovite țări pe care Dumnezeu le păzeşte ca să preamărească numele Său cel Sfânt…».
În urma conflictului ruso-turc (1768-1774), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniaţie şi atitudinea guvernului austriac, care privea cu ostilitate bisericile şi mănăstirile ortodoxe, au determinat pe Starețul Paisie să primească invitaţia soborului de la Secu de a se instala în acea mănăstire. Ctitoria vornicului Grigore Ureche a primit pe cei 350 de părinţi şi fraţi, strămutați de la Dragomirna, în frunte cu Starețul Paisie, la 14 octombrie 1775. Instalându-se la Secu, el a organizat și aici viaţa lăuntrică a obştii, care creştea mereu prin venirea multor fraţi transilvăneni și a unor monahi de la recent desfiinţata arhiepiscopie de Ohrida.
După patru ani, voievodul Constantin Moruzi, vrând să ajute obștea Stareţului Paisie în lucrarea ei duhovnicească și gospodărească, în loc de bani i-a acordat mănăstirea Neamţu, pe care a trecut-o în stăpânirea soborului acestuia. Cea mai veche mănăstire din Moldova, care de veacuri a fost centrul vieţii ei religioase şi culturale, care a pregătit episcopi şi mitropoliţi, a avut şcoli de caligrafie și miniaturistică, a apărat credinţa ca nicio altă instituţie, a ajuns să fie condusă de stareţul cu înaltă viaţă duhovnicească, Paisie. Prin munca și jertfa sa, el a reușit ca spiritul de viaţă monahală, verificată şi păstrată la Athos, să-l întărească din nou în mănăstirea care avea propriile ei obiceiuri și practici. O grijă deosebită a fost arătată faţă de cei săraci, bolnavi şi refugiaţi, ca şi faţă de închinătorii cu suferinţe sufleteşti. Gospodărirea celor 48 de moșii şi întreţinerea sutelor de monahi cereau muncă, și aceasta, unită cu rugăciunea, o organiza în primul rind starețul.
În timpul războiului ruso-turc la Starețul Paisie a venit arhiepiscopul Ambrozie Serebrenikov, ca exarh al Moldovei. El l-a hirotesit în rangul de arhimandrit, în anul 1791. Cuvântarea rostită de acest ierarh la mănăstirea Neamţu a fost redactată în limba română şi se păstrează în manuscrise miscelanee.
La 27 iunie 1792 l-a întîlnit şi tânărul episcop Veniamin Costache, dorind să se numească și el cu metanie la Neamţu. De la vestitul stareţ, el a primit atunci învăţăturile şi sfaturile cuvenite, făcând și ascultare ca frate.
Dar starea sănătăţii Sareţului Paisie a început să slăbească. În ziua de miercuri, 15 noiembrie 1794, împărtăşindu-se cu Stintele Taine şi transmiţînd pace şi binecuvîntare întregului sobor prin cei doi duhovnici Silvestru, din partea românilor, şi Sofronie, din partea slavilor, el a adormit întru Domnul. Înmormîntarea s-a făcut de către soborul mănăstirii în biserica Înălțarea Domnului, în partea dreaptă a nartexului. S-a rostit atunci Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul şi stareţul sfintei mănăstiri Neamţul şi Secul, care a fost copiat în numeroase manuscrise românești.
Categories: Articole