Fraţilor, Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne preschimbăm în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului. Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina!» – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. (2 Corinteni 33, 17-18; 4, 6-10)

“Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să îi înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor. Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, îi face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate în lumina dumnezeiască. Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale transparenţei, ale luminii, ale bunătăţii lui Dumnezeu arătate în sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat. Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a arătat pe Sine mai presus de legi în Cel înviat şi care este şi cu noi într-o lepădare de Sine, într-o participare la suferinţele noastre. De aceea, această participare îşi găseşte sensul culminant în bucuria Învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii care desăvârşeşte legile naturii. (…) Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc în ei înşişi numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor.

Creştinii se uită în calendar pentru a vedea care este sfântul zilei şi îi aduc rugăciuni. În acea zi ei îşi aşează viaţa sub oblăduirea sfântului şi caută să imite cum pot virtuţile acestui sfânt, simţindu-se ocrotiţi de rugăciunile lui. Sunt veneraţi de asemenea şi cei care au murit în sfinţenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos şi ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără sfinţii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dăinui. Tradiţia vie şi prin aceasta Biserica însăşi nu se poate menţine fără o succesiune a sfinţilor.

“Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evr 13,7), spune Sfântul apostol Pavel. Este recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a reîncepe din nou. Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit: şi anume Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituală şi exemplul lor. Îi venerăm pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman aşa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt îngerii.

Se spune că, împreună cu Hristos, îngerii au şi ei un mare interes pentru mântuirea noastră. Sfinţii, care sunt şi oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Pavel spune că nu vor avea fericirea deplin decât împreună cu noi, când vom fi cu toţii împreună. Ei se roagă pentru noi. Iar când ne rugăm pentru vrăjmaşi, ei se roagă cu şi mai multă osârdie. De aceea cerem rugăciunile lor.

Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire şi pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roagă-te pentru noi!” Nu le cerem mântuirea.

Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: “Mântuieşte-ne pe noi.” Nu este vorba de mântuire în sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar în viaţa noastră există atâtea greutăţi, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibilitatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii ei desăvârşite cu Fiul Său, Mântuitorul nostru.

În aceasta constă cultul sfinţilor care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţă pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cer. Înaintăm spre lumea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi de prezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Aici creştem, aici trebuie să lucrăm, chiar şi în viaţa socială, în perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţă pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac sfinţii. Făcând voia lui Dumnezeu, ei trăiesc “pe pământ ca în cer“. (Părintele Stăniloae)

Categories: Articole